Xi Jinping curtează Orientul Mijlociu

Între 19-23 ianuarie, Xi Jinping a efectuat un tur de forță în trei state din Orientul Mijlociu, tur din care a lipsit forța camuflată în politici de hard power, Xi axându-se mai mult pe smart power (politici culturale alăturate politicilor economice).

Turul a fost un subiect destul de dezbătut în mass-media internațională, cu atât mai mult cu cât Xi a apărut în prim-plan ca primul lider a unei mari puteri care a vizitat Iranul după ridicarea sancțiunilor.

16 ianuarie avea să fie o zi istorică pentru Iran, ONU și statele care dezvoltaseră în era ante-embargou relații economice cu statul iranian, fiind ziua certificării de către Agenția Internațională pentru Energie Atomică (International Atomic Energy Agency) a respectării de către Iran a obligațiilor impuse prin Joint Comprehensive Plan for Action de către ONU. Zilele ce au urmat au fost martorele unor numeroase analize și dezbateri asupra viitorului Iranului, iar marii parteneri și, nu numai, ai Iranului s-au îngrămădit să prindă o felie din tortul oportunităților deschise de accederea la o nouă piață economică, dar și la noi resurse energetice.

China a fost indicată ca marea câștigătoare a cursei parteneriatelor cu Iran, vizita lui Xi Jinping în Iran accentuând chiar această percepție. Dar, înainte de a ajunge în Iran, Xi a ales să viziteze Arabia Saudită și Egiptul, doi parteneri economici și strategici importanți ai conducerii de la Beijing. Șirul turului lui Xi a urmat o ordine bine delimitată a popasurilor: Arabia Saudită, Egipt și Iran, care indică, pe lângă o foarte bună planificare, o dorință de poziționare echitabilă între marile rivale, Arabia Saudită și Iran. Chiar dacă Xi a ales să nu îmbrace haina de mediator între India și Arabia Saudită, acesta neaducând în discuție problemele dintre cele două state (amplificate de conflictul recent iscat prin executarea unui cleric iranian de către conducerea saudită) și planificând cu atenție șirul vizitelor. Mai exact, faptul că Xi a ales să facă prima oprire în Arabia Saudită poate fi perceput ca un semnal dat liderilor saudiți conform căruia China nu dorește să favorizeze Iranul în cadrul relațiilor China-Orientul Mijlociu. De asemenea, Xi a ales să păstreze un echilibru al vizitei sale în Orientul Mijlociu, vizitând atât Arabia Saudită, cât și Iranul, evitând astfel posibilele comentarii, reproșuri sau tensiuni ce ar fi putut apărea odată cu vizitarea doar unui stat dintre cele două menționate mai sus.

Revenind la Arabia Saudită, cel mai mare exportator de petrol către China și la vizita lui Xi Jinping, se poate contura ideea conform cărei vizita lui Xi poate fi sinonimă unui shopping de resurse energetice în zona golfului Persic. Chiar dacă la o primă vedere lucrurile tind să încline balanța către acest aspect – al pecetluirii unei siguranțe energetice – lucru întărit de faptul că Xi Jinping și regele Salman al Arabiei Saudite au inaugurat rafinăria YASREF (deținută în proporție de 37,7% de compania chineză de stat Sinopec), vizita lui Xi trebuie încadrată într-un proiect mai amplu: OBOR sau One Belt One Road.

Xi Jinping nu a căutat să curteze Orientul Mijlociu pentru resursele de petrol pe care i le poate oferi, Xi a elaborat un plan mai amplu, dorind ca China să investească mai mult în infrastructură, comerț, energie nucleară, dar și în dezvoltarea relațiilor culturale în Orientul Mijlociu pe baza formulei „1+2+3” pe care el însuși a lansat-o în 2014 cu ocazia Forumului de Cooperare China-Statele Arabe. Formula „1+2+3”este o politică de cooperare pe trei piloni, plecând de la pilonul principal, cooperarea în domeniul energetic, ajungând la infrastructură și comerț și mai apoi la domeniul energie nucleare, tehnologiei de vârf și domeniul spațial (sateliți).

Latura soft a politicii de smart power, menționată mai sus, a fost prezentă în cadrul acestor vizite prin întărirea relațiilor diplomatice, culturale și a relațiilor people-to-people care au marcat vizita din Egipt. Egiptul a fost primul stat arab-african care a recunoscut existența Republicii Populare Chineze, China marcând astfel 60 de ani de relații diplomatice. Pe lângă importanța strategică pe care Egiptul o are ca gardian al canalului Suez, China are o legătură istorică tradițională cu statul egiptean. Numeroși lideri chinezi au vizitat Egiptul de-a lungul mandatelor sale, inclusiv președinții Jiang Zemin și Hu Jintao, iar faptul că președintele Abdel Fattah el-Sisi a ales să trimită 8 avioane de luptă egiptene care să escorteze avionul lui Xi Jinping atunci când acesta a intrat în spațiul aerian al Egiptului este semn de mare prețuire și strânse relații bilaterale. În plus, Xi Jinping a ales să-și facă publice ideile și politica față de Orientul Mijlociu în cadrul unui discurs ținut în fața Ligii Arabe, întrunite la Cairo. Cu această ocazie, Xi a subliniat faptul că China respectă suveranitatea fiecărui stat din regiune, nedorind să se implice militar în niciun conflict din regiune, inclusiv în cel din Siria. Xi a mai precizat faptul că China nu este adepta unui proxy war, nu dorește să umple vidul de putere lăsat în regiune de alte puteri și nici nu va susține pe viitor alte state care luptă în Siria. Chiar dacă China a ales să-și folosească dreptul de veto în cadrul rezoluțiilor ONU, părând astfel că acreditează Rusia, motivele ei au fost diferite de cele ale statului rus, cum precizează și Eduard Popa în articolul său.

Împrumuturile oferite de China Băncii Centrale din Egipt și Băncii Naționale a Egiptului, în valoare de 1 miliard, respectiv 700 de milioane de dolari, au conturat latura de smart power a politici lui Xi Jinping în Egipt.

Ultima oprire a turului lui Xi a fost în Iran, deși această oprire a ieșit cel mai mult în evidență, datorită coinciderii vizitei cu ridicarea sancțiunilor impuse Iranului de către ONU, cunoscută și ca Implementation Day. Deși multă lumea a văzut vizita lui Xi în Iran drept deschiderea unei porți nu doar către piața și resursele energetice iraniene, dar mai ales către un import masiv de arme, Xi s-a axat foarte mult în cadrul acestei vizite pe latura culturală și economică. Mai exact, Xi Jinping i-a propus Iranului să candideze pentru a deveni membru al Organizației de Cooperare de la Shanghai,  a adus în discuție posibile parteneriate și investiții în cadrul proiectului One Belt One Road și a pavat viitoarele relații bilaterale Iran-China, cu atât mai mult cu cât China este principalul partener economic al Iranului, iar Iranul asigură 8% din importurile de petrol ale Chinei.

Presa internațională a tot rostogolit, odată cu vizita lui Xi în Iran, informația conform căreia China ar dori ca până în 2020, comerțul dintre cele două părți să ajungă la 600 de miliarde de dolari, o sumă stiințifico-fantastică dacă am avea în vedere faptul că în 2014 schimburile comerciale dintre Iran și China au fost de 52 de milioane de dolari, iar schimburile comerciale cu SUA, al doilea partener economic al Chinei, după Uniunea Europeană (cu cele 28 de state și peste 500 de milioane de cetățeni ai săi), au fost de 557 de miliarde. Ar mai fi de precizat faptul că SUA are o populație de 323 de milioane de locuitori, pe când Iranul doar 75 de milioane de locuitori, iar o creștere a schimburilor comerciale de 10 ori în 10 ani ar fi greu de atins, cu atât mai mult de către un stat ca Iran, care de-abia a scăpat de o parte din sancțiuni. Suma de 600 de miliarde de dolari a fost preluată de mass-media din discursurile liderilor iranieni, Ayatollahul Ali Khamenei și președintele Hassan Rouhani, care se pare că au confundat Iran cu întreaga regiune a Orientului Mijlociu. Xi, probabil, s-a referit la creșterea schimburilor comerciale între China și Orientul Mijlociu care se dorește a ajunge la 600 de miliarde de dolari până în 2020, așa cum precizează și Xinhua, agenția de presă chineză.

Prezentate într-un mod concis, principalele evenimente care au marcat vizita lui Xi Jinping în Orientul Mijlociu sunt politica de smart power adoptată de Xi și camuflată sub umbrela proiectului One Belt One Road, întărirea susținerii pe care China o acordă Iranului, dar și parteneriatele viabile pe care vrea să le continue cu statele din Orientul Mijlociu. Faptul că China a lansat, în paralel cu vizita lui Xi în Orientul Mijlociu, Politica Arabă a Chinei, prin care statul chinez promovează dialogul, rezolvarea pașnică a conflictelor și investițiile, este semn clar că China se adaptează noilor realități din Orientul Mijlociu, intrând în competiție cu SUA care deține la activ numeroase politici afiliate anumitor regiuni.