Shinzō Abe și moștenirea celui mai longeviv prim-ministru japonez

2006 — Shinzō Abe devine prim-ministrul Japoniei, marcând un prag istoric: este cel mai tânăr prim-ministru de după al Doilea Război Mondial. Un an mai târziu, Abe demisionează din cauza unor probleme din sănătate.

2012 — Shinzō Abe este ales prim-ministrul Japoniei a doua oară, o mare realizare în sine. În această funcție avea să marcheze alt prag istoric: cel mai lung mandat de prim-ministru din istoria Japoniei. Dar la 4 zile de la acest moment, pe 28 august 2020, Abe anunță că se va retrage, cu un an înainte de termen, din cauza acelorași probleme de sănătate.

Dacă acest moment este un deja-vu, astăzi vom privi retrospectiv aproximativ 8 ani de guvernare, mai precis 2797 de zile.

Au fost 2797 de zile în care Shinzō Abe a marcat Japonia și a lăsat în urmă o interesantă moștenire politică. De la Abenomics, la reinterpretarea Articolului 9 al Constituției Japoniei, de la stabilitate politică, la cel mai lung mandat de prim-ministru, de la visul de a găzdui Jocurile Olimpice din Tokyo, la găzduirea summitului G20 în 2019, toate acestea au clădit moștenirea politică lăsata de Abe Japoniei.

Dar înainte de a înțelege cum Shinzō Abe a marcat Japonia și a afla realizările, dar și eșecurile politice ale acestuia, este musai să urcăm puțin în mașina timpului. Anul ales: 2006, anul în care Abe devine prim-ministru pentru prima dată și relansează, involuntar, un trend în politica japoneză: 1 an, 1 prim-ministru. Din 2006, până în 2012, când Abe avea să revină în scaunul de prim-ministru, Japonia a avut 6 prim-miniștri cu un mandat de aproximativ 1 an fiecare. Acest lucru se traduce într-o mare instabilitate politică. Japonia devenise notorie în acea perioadă pentru incapacitatea prim-ministrului de a-și păstra funcția mai mult de 1 an.

Dar lucrurile se schimbă în 2012, când Shinzō Abe reușește performața de a fi reales în poziția de prim-ministru, din partea Partidului Liberal Democrat (Liberal Democratic Party – LDP). Revenirea în funcție a fost o mare realizare, posibilă și datorită statutului său privilegiat în politica japoneză. Abe provine dintr-o familie de politicieni de 3 generații, în care un bunic a fost Nobusuke Kishi (prim-ministrul Japoniei între 1957-1960), celălalt bunic a fost Kan Abe (membru în Camera Reprezentanților din Dieta Japoniei), iar tatăl, Shintaro Abe, a fost ministru de externe între 1982-1986.

Indiferent dacă aceste relații au fost sau nu definitorii pentru cariera viitorului prim-ministru Shinzō Abe, revenire sa la putere nu a însemnat doar o revenire politică și personală, dar a adus Japoniei un element esențial unui stat: stabilitate politică. Astfel, cu fiecare an de mandat bifat, prim-ministrul Abe avea să marcheze noi praguri istorice pentru funcția ce-și schimba liderii o dată la 1 an. De-a lungul istoriei Japoniei, durata medie de mandat a unui prim-ministru a fost de aproximativ 2 ani. Astfel, Japonia a avut între 1885 și 2020 63 de prim-miniștri și 98 de guverne. Iar Abe a condus 4 dintre acestea.

Dar această stabilitate politică a fost simbiotică cu acumularea de putere și suport din parte partidului său, Partidul Liberal Democrat. Climaxul acumulării de putere a lui Abe în cadrul LDP s-a văzut în anul 2018, când Shinzō Abe a reușit să obțină un al treilea mandat ca lider al Partidului Liberal Democrat, obținând automat un al treilea mandat consecutiv de prim-ministru — în Japonia numele prim-ministrului este decis de partidul de guvernare, fiind în fapt numele liderului acestui partid.

De ce 2018 a fost climaxul de putere politică a lui Abe? Pentru că în mod tradițional, un lider de partid avea doar 2 mandate de 3 ani. Dar în 2017, Abe reușește cu succes să-și convingă partidul să amendeze statutul partidului, care limita numărul mandatelor președintelui la două. În 2018, acel amendament este pus în aplicare, oferindu-i lui Abe șansa unică de a mai avea un mandat de 3 ani.
Această acumulare de putere politică nu s-a văzut doar prin obținerea unui al treilea mandat, dar și prin modul eroic în care a rezistat multor scandaluri și controverse țesute în jurul lui. Iar acest lucru i-a adus apelativul de “prim-ministrul de teflon”, întrucât nimic nu îi afecta poziția politică. Fie că vorbim despre scandaluri de corupție ca Moritomo Gakuen, Kake Gakuen ori scandalul petrecerii Sakura sau despre arestarea unui apropiat de-ai săi sub acuzarea că a cumpărat voturi, nimic dintre acestea nu au putut să-l urnească din scaunul de prim-ministru al Japoniei. Dar o afecțiune medicală cronică a putut, iar astfel s-a spulberat un vis pentru Abe: acela de a fi gazda Jocurilor Olimpice din 2020, așa cum apăruse îmbrăcat în Super Mario la Jocurile Olimpice din Jio de Janeiro în 2016.

Mandatul lui Shinzō Abe nu este însă doar despre reușite, ci și despre eșecuri. Să aruncăm o privire asupra lor.

Abenomics este sinonim cu strategia economică propusă și promovată de Abe pe parcursul celor 8 ani de mandat, pentru a scoate economia Japoniei din starea ei de amorțeală de decenii. O combinație între Abe și economics (economie), numele are chiar și unele valențe mitice, fiind cunoscută și ca strategia celor trei săgeți. Legenda spune povestea unui daimyo (un fel de burgez din Japonia secolului al XVI-lea) și a pildei pe care a vrut sa le-o dea fiilor săi. Dorind să asigure unitatea clanului său, tatăl își roagă fii să rupă fiecare câte o săgeata și mai apoi un mănunchi de trei săgeți. Pilda: dacă o săgeată poate fi ruptă cu ușurință, ruperea a trei săgeți presupune un efort mai mare sau este chiar imposibilă. Același mesaj dorea să-l transmită și Abe prin politica sa economică. Iar cele trei săgeți erau trei instrumente economice cu care acesta dorea să lucreze pentru a pune capăt capcanei economice în care Japonia se afla: stagnare din cauza deflației. Acestea săgeți sunt: politică monetară, măsuri fiscale și reforme structurale.

În fapt, Abenomics trebuia să fie un fel de terapie de șoc bazată pe o serie de măsuri keynesianiste care să stimuleze activitatea economică, comerțul și investițiile, să modifice anumite taxe, să reducă barierele comerciale, în același timp în care se dorea și reducerea datoriei de stat. În realitate, Abe nu a ales o implementare foarte radicală și dură, tip terapie de șoc, ci o implementare etapizată și diluată ca impact. Astfel, Abenomics a început în a fi implementată aruncând prima săgeată, politicile monetare. Acestea vizau deprecierea yenului, care a pierdut 20% din valoare în comparație cu dolarul față de nivelul din 2012. Banca Japoniei a introdus o rată negativă pentru dobânzi pentru a stimula consumul, a cumpărat datorie guvernamentală și a țintit un prag de 2% pentru inflație.

A doua săgeată viza măsurile fiscale, guvernul investind bani pentru a ajuta economia. Dar Japonia avea deja una dintre cele mai mari datorii publice din lume, lucru care a limitat marja de acțiune a guvernului japonez. Din contră, Abe a fost nevoit să ia niște măsuri nedorite și nefaste pentru economie: guvernul a dublat în două etape, în 2014 și 2019, taxa pe consum (asemănătoare TVA-ului) de la 5% la 10%. Ambele majorări au avut un impact negativ asupra economiei, descurajând consumul.

Ultima săgeată, implementată mai târziu și doar parțial, viza reformele structurale, iar printre acestea se numără politici de incluziune socială, politici agricole, politici pentru mediul privat, politici pentru sănătate, politici comerciale, etc. De departe cele mai cunoscute au fost Parteneriat Trans-Pacific Comprehensiv și Progresiv (CPTPP) și Acordul de Parteneriat Economic UE-Japonia, pe plan extern, și politicile de integrare a femeilor în câmpul muncii și politicii agricole, pe plan intern. Japonia este deficitară de forță de muncă tânără, dar în același timp, din considerente tradiționaliste, multe femei preferă să devină casnice după căsătorie. Abe, conștientizând imboldul pe care un număr mai mare de femei în câmpul muncii îl poate oferi economiei, a dus o ampla campanie de reducere a disparității de gen și de integrare mai facilă a femeilor în câmpul muncii. Chiar dacă această politică înaintează mai greu, un lucru cert este că rata șomajului a scăzut în Japonia la cel mai mic nivel din ultimii 20 de ani.

Dar a fost sau nu a fost Abenomics eficient? Va mai exista Abenomics după Abe?

Succesul Abenomics este discutabil. Abenomics a reușit să țină economia Japoniei pe linia de plutire, întrucât nu a oferit momente numeroase de recesiune, dar nici o creștere spectaculoasă a PIB-ului. PIB-ul Japoniei a crescut în mod constant între 2012 și 2020, până la declanșarea pandemiei de COVID-19, însă cu mai puțin de 2% pe an. Politicile Abenomics au fost însă benefice pentru mediul de afaceri, iar valoarea principalul indice bursier al Bursei din Tokyo s-a dublat în cei aproape 8 ani de mandat al lui Abe. În plus, deflația, un element caracteristic economiei japoneze, a fost fost înlocuită cu inflație, dar una modică, a cărei valoare anuală rar depășește 0,5%.

Chiar dacă politicile monetare și fiscale au fost în mare parte un succes, politicile structurale par a fi călcâiul lui Ahile în cazul Abenomics. Fiind și cea mai dificilă săgeată, întrucât necesită mult capital politic și efectele pot fi vizibile după o perioadă mai lungă de timp, acestea au fost implementate cu greu. De exemplu, politicile de incluziune a femeilor pe piața muncii întreprinse prin Abenomics nu au avut până acum mare succes. Iar dacă vorbim despre TPP, acesta a fost semnat, dar fără SUA — cel mai important partener comercial al Japoniei din cadrul acestui parteneriat. Cu toate acestea, exporturile au crescut, iar reformele din agricultura au ajutat fermierii japonezi și au liberalizat sectorul agricol, făcându-l mai competitiv.

Răspunsul la întrebarea dacă Abenomics va exista după Abe este legată de LDP. Întrucât viitorul prim-ministru va fi tot un prim-ministru dat de Partidul Liberal Democrat (LDP), acesta va continua cu siguranță cea mai importantă moștenire lăsată de Abe: Abenomics.

O realizare importantă a lui Shinzō Abe o reprezintă transformarea Japoniei într-un promotor al acordurilor de liber schimb. În timpul mandatului lui Abe, Japonia a semnat Acordul de Parteneriat Economic cu Uniunea Europeană și Acordul de Parteneriat Trans-Pacific Comprehensiv și Progresiv (Comprehensive and Progressive Agreement for Trans-Pacific Partnership – CPTPP), participând și la negocierile pentru Parteneriatul Economic Regional Comprehensiv (Regional Comprehensive Economic Partnership – RCEP). Cel mai important, după retragerea SUA din Acordul de Parteneriat Trans-Pacific în 2017, Japonia a jucat un rol pivotal în continuarea discuțiilor dintre celelalte state membre, renegocierea unor clauze ale acordului și ratificarea sa chiar și în absența guvernului american. Aceste inițiative au venit de la o țară care în trecut era faimoasă pentru protecționismul său și pentru lentoarea birocratică atunci când vine vorba de negocierea și semnarea de acorduri de liber schimb. Entuziasmul guvernului Abe pentru deschiderea pieței japoneze către exterior și întărirea legăturilor cu alte țări a fost o parte importantă a celei de-a treia săgeți a Abenomics, cea a reformelor structurale. Abe a încercat să folosească aceste acorduri de liber schimb pentru a reforma unele părți ale economici japoneze și pentru a deschide mai mult anumite sectoare. Deși aceste acorduri au reprezentat succese importante, per total, ele nu au fost suficiente pentru a reforma cu adevărat economia Japoniei, a treia săgeată a Abenomics nereușind să-și atingă ținta. Totuși, Abe a reușit să schimbe într-o anumită măsură atât mentalitatea protecționistă din trecut, cât și imaginea externă a Japoniei, prezentând lumii o Japonie mai dinamică și globalizată.

Influențat de bunicul său, fostul prim-ministrul Nobusuke Kishi, visul lui Abe era să transforme Japonia într-o țară normală, în principal prin renunțarea sau revizuirea Articolului 9, clauza anti-război din Constituția Japoniei, o clauză pe care naționaliștii japonezi o consideră ca fiind exagerată. O parte din activitatea sa din cele două mandate, de la transformarea agenției pentru apărare într-un minister al apărării, la reinterpretarea constituției pentru a permite dreptul la apărare mutuală, legislația care permitea exportul de armament sau participarea activă la misiuni de menținere a păcii ONU, s-a concentrat pe acest obiectiv final. Dar, deși aceste măsuri au deschis noi drumuri pentru Japonia, ele nu au creat contextul dorit, cel care să permită revizuirea Articolului 9 al Constituției. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că, în ultimii ani, partidul lui Abe și alți susținători ai revizuirii Constituției erau foarte aproape de supermajoritatea de două treimi, necesară în ambele camere pentru a trece în Dieta japoneză amendamente constituționale. Ceea ce lipsea era siguranța unei victorii în referendumul de aprobare a revizuirii, fapt care, împreună cu teama de a confrunta o opoziție puternică și activă împotriva revizuirii, a condus la amânarea continuă a reformei constituționale. Cu un an în urmă, părea că 2020 va fi anul în care Abe va încerca să inițieze procesul de revizuire a constituției, însă pandemia SARS-CoV-2, iar apoi problemele sale de sănătate, au pus capăt acestui vis. În variantele finale de propuneri, ca o recunoaștere a dificultății de a schimba constituția, clauzele anti-război ale Articolului 9 urmau să nu fie abandonate, ci doar să fie adăugat un paragraf care să specifică că Forțele de Auto-Apărare Japoneze, deja existente, sunt legale. Abe părăsește însă postul de prim-ministru fără a-și putea vedea visul împlinit.

Abe a avut însă câteva realizări importante în privința politicii de apărare a Japoniei și constrângerile constituționale asupra acesteia. În primul rând, el a reușit în 2014 și 2015 să schimbe interpretarea guvernamentală a Articolului 9, pentru a permite Japoniei dreptul la apărare colectivă – Japonia poate de atunci să vină în ajutorul SUA, în cazul unui atac asupra forțelor americane detașate în Japonia. De asemenea, Abe a modificat legislația de securitate pentru a permite exportul de armament, oferind un impuls industriei de armament naționale. Când a venit însă vorba de concretizarea acestei politici, Japonia nu a reușit să câștige un contract în valoare de aproape 40 de miliarde de dolari pentru construirea unei flote de submarine australiene, în principal din cauza lipsei de experiență a companiilor japoneze în participarea la licitații de apărare în alte țări. Abe a reușit să schimbe politica Japoniei de detașare a trupelor pentru menținerea păcii – în trecut, soldații japonezi aveau doar roluri de susținere, precum ingineri sau doctori de armată, însă Abe a detașat în Sudanul de Sud soldați japonezi care aveau misiunea de a proteja anumite obiective și aveau dreptul de a deschide focul. Acest episod și controversele din jurul său, inclusiv aparenta distrugere a unor jurnale ale soldaților japonezi, au ridicat multe probleme politice pentru guvernul lui Abe, care a fost până la urmă nevoit să retragă soldații detașați în Sudanul de Sud.

Saga schimbării Articolului 9 din Constituția Japoniei ne face să privim puțin și către eșecurile guvernării Abe. Iar acestea sunt în mare parte legate de relațiile externe. Chiar dacă Shinzō Abe a fost pe parcursul mandatului său un diplomat și călător neobosit, venind chiar și în România în 2018, și construind prietenii cu liderii lumii (cea mai cunoscută fiind prietenia sa cu Narendra Modi, prim-ministrul Indiei), unele strategii de politică externă nu au avut efectul scontat. Iar aici intră relația Japoniei lui Abe cu două state, China și Coreea de Sud, și problema Insulelor Kurile disputate cu Rusia. Dacă în prima parte a mandatului său, Abe era complet dezinteresat de China, afectând relațiile cu acesta prin vizita de la altarul de la Yasukuni (dedicat eroilor de război, printre care și lideri japonezi din al Doilea Război Mondial) și prin modificările legislative legate de securitate, în a doua parte a mandatului său, odată cu venirea la Casa Albă a lui Donald Trump, Abe a încercat să acorde mai multă importanță Chinei, reușind să repare relațiile deteriorate anterior. Povestea înrăutățirii relațiilor cu Coreea de Sud a fost dictată de schimbarea președintelui în Coreea de Sud. În 2015, timpul mandatului fostei președintă Park Geun-hye, din Partidul Saenuri, de dreapta, Coreea de Sud și Japonia au semnat un acord privind problema femeile de reconfortare. În cadrul acestui acord, Japonia se angaja să plătească victimelor 8,3 milioane de dolari și să își ceară scuze publice față de Coreea de Sud. Dar odată cu venirea la conducerea Coreei de Sud a lui Moon Jae-in, liderul Partidul Democrat, un partid de stânga, acesta a adoptat o poziție naționalistă, mai dură față de Japonia și a anulat acordul privind femeile de reconfortare în 2018. Nu a ajutat foarte mult la păstrarea acordului și faptul că Japonia și-a cerut mai voalat scuzele promise. Mai târziu, Japonia a impus restricții comerciale și a respins categoric cerințele Curții Supreme a Coreei de Sud ca anumite companii japoneze ca Mitsubishi Heavy Industries, Nachi-Fujikoshi și Nippon Steel să ofere despăgubiri familiilor muncitorilor coreeni care au fost folosiți ca sclavi de către acestea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, în vara anului 2019, între cele două țări a izbucnit un război comercial. Iar relațiilor lor s-au depreciat în mod constant, ajungând la stadiul în care zboruri operate de companiile coreene între cele două state au fost anulate.

Dar nu doar relațiile cu Coreea de Sud au fost reci, ci și cele cu Coreea de Nord. Deși teama Japoniei față de Coreea de Nord a crescut considerabil pe mandatul lui Abe, acesta este singurul lider din Asia de Est care nu avut niciodată o întâlnire bilaterală cu liderul nord-coreean, Kim Jong-un. Iar acest lucru nu a fost din cauză că Abe nu a vrut, ci dimpotrivă, acesta dorea să normalizeze relațiile cu Coreea de Nord, pentru a diminua riscule de atac balistic sau chiar nuclear asupra Japoniei. În plus spera să rezolve o bubă istorică a relației Japoniei cu Coreea de Nord: răpirea celor 17 japonezi între 1977-1982. Deși Abe și-a dorit mult să îi poată readuce acasă pe acești cetățeni japonezi, nu a reușit să realizeze acest obiectiv.

Dar poate cel mai dureros eșec pentru Abe a fost incapacitatea guvernului său de a semna un acord cu Rusia privind Insulele Kurile, administrate de Moscova. Pe toată perioada mandatului său Abe a făcut un efort constant și menținut în a se apropia de Rusia pentru a o determina pe aceasta să se așeze la masa negocierilor pentru a rezolva disputa asupra patru insule din cadrul Insulelor Kurile. Cunoscute în Japonia ca Teritoriile de Nord acestea sunt motivul pentru care Japonai și Rusia nu au semnat nici până acum un acord de pace după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda a 8 ani de eforturi diplomatice, Abe nu a reușit să ajungă la un acord cu Vladimir Putin pentru un tratat de pace și pentru o soluție pentru Insulele Kurile.

Abe a punctat însă și o serie mare de succese mai modeste pe plan extern, în întărirea relațiilor Japoniei cu alte state, precum India, Australia, Vietnam, sau state europene. De asemenea, Abe a reușit să gestioneze cu succes relația cu impredictibilul Trump, evitând o rupere a alianței Japonia-SUA, de care unii oficiali japonezi se temeau în 2016. Un alt succes al lui Abe îl reprezintă adoptarea largă a conceptului unui Indo-Pacific Deschis și Liber (Free and Open Indo-Pacific – FOIP), introdus de Japonia și apoi adoptat de SUA și de state din regiunea Asia-Pacific. Acest concept pune accentul pe respectarea dreptului internațional și pe libertatea de navigație, fiind văzut ca o replică împotriva Chinei și a Inițiativei Belt and Road a acesteia.

Poate că mulți politicieni nu se gândesc la moștenirea pe care o vor lăsa în istorie, dar Shinzo Abe nu e unul dintre ei. El și-a construit încet și tenace locul în istorie și în panteonul familie. Iar această moștenire nu este doar despre cel mai longeviv prim-ministru japonez, dar și despre făuritorul Abenomics și al altor multe politici interne și externe. Iar în cadrul familiei sale de politicieni, el a devenit cel mai de succes membru.

Surse poze (în ordinea apariției): Graffiti cu portretul lui Shinzō Abe (Flickr/thierry ehrmann), Infografic RISAP, Shinzō Abe la o întâlnire cu secretarul american al apărării (Flickr/U.S. Secretary of Defense), Prim-ministrul japonez Shinzō Abe (Flickr/Anthony Quintano), Shinzō Abe la Summitul APEC din 2013 (Flickr/APEC 2013).