Rusia și Japonia, la limita dintre conflict și cooperare

Actualul context global este unul al schimbărilor și al incertitudinilor. Pe fondul acestor realități, este firesc ca și relațiile dintre marile puteri ale lumii să cunoască mutații semnificative care, în marea majoritate a cazurilor, au ca scop final construirea de noi alianțe. Prin aceste alianțe se urmărește fie dobândirea unor beneficii mutuale, fie pur și simplu evitarea izolării și supraviețuirea în actuala ordine mondială.

De multe ori însă există și impedimente în acest proces, impedimente care își au rădăcinile în trecutul istoric al părților implicate. Un exemplu în acest sens este relația dintre Rusia și Japonia.

Cele doua mari puteri sunt exemplul care confirmă faptul că problemele nerezolvate din trecut pot avea repercusiuni în prezent si pot împiedica desfășurarea în termeni normali a unei relații de cooperare. Sugestivă în acest sens este disputa insulelor Kurile, obiect al legăturilor delicate dintre Rusia și Japonia. Pentru a înțelege mai bine profunzimile acestei problematici, este necesară o scurtă incursiune în timp.

Insulele Kurile (Teritoriile de Nord în accepțiunea japoneză și Insulele Kurile de Sud în cea rusă) sunt un arhipelag compus din aproximativ 30 de insule care se întind din Hokkaido (a doua cea mai mare insulă a Japoniei) până în peninsula Kamceatka, aflată în estul extrem al Rusiei.

Aceste insule au început să fie explorate încă din secolul al XVII-lea, atât de către japonezi, cât și de către ruși, popoare care au stabilit așezări pe teritoriul acestora. Începând cu secolul al XIX-lea însă, insulele Kurile au făcut obiectul unui joc de ping-pong între Rusia și Japonia. „Jocul” inițial a debutat în anul 1855, an în care a fost semnat Tratatul de la Shimoda. În baza acestuia, erau stabilite atât legăturile diplomatice, cât și granițele dintre Rusia și Japonia. Mai exact, tratatul stipula ca insulele de la nord de Iturup să ajungă sub jurisdicția Rusiei, în timp ce Japonia obținea controlul insulelor de la sud de Iturup (adică Iturup, Kunashir, Shikotan și Habomai). În 1875, a urmat Tratatul de la Saint Petersburg, în urma căruia insulele Kurile au fost cedate Japoniei, iar Japonia a recunoscut jurisdicția Rusiei asupra insulei Sahalin, insulă aflată în nordul Oceanului Pacific. 30 de ani mai târziu, Tratatul de la Portsmouth, semnat după încheierea Războiului Ruso-Japonez din 1904-1905, oferea Japoniei, pe lângă Kurile, și controlul asupra sudului insulei Sahalin. Dar, după ce Japonia a fost înfrântă în cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a ocupat din nou sudul insulei Sahalin și a obținut și controlul insulelor Kurile.

În urma Tratatului de Pace de la San Francisco din anul 1951, Japonia renunța la toate drepturile asupra insulelor Kurile. O încercare de soluționare a conflictului a avut loc în 1956, atunci când cele două țări au semnat o declarație, prin care Uniunea Sovietică se angaja să cedeze Japoniei două din cele patru insule – Shikotan și Habomai – ofertă care a fost declinată ulterior de către statul nipon.

Insulele Kurile sunt motivul pentru care, de la finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial, Rusia și Japonia nu au semnat încă un tratat de pace. Japonezii au considerat întotdeauna că insulele au fost preluate în mod ilegitim de către Uniunea Sovietică. Mai mult decât atât, Japonia susține faptul că cele patru insule disputate nu au făcut niciodată parte din lanțul insulelor Kurile pe care aceasta le-a cedat, Tokyo percepându-le drept entități independente. Totodată, deoarece Uniunea Sovietică nu a semnat niciodată Tratatul de Pace de la San Francisco, Japonia susține că pretenția Rusiei asupra teritoriilor este complet nejustificată.

Pentru Rusia, interesele strategice sunt motorul care dictează poziția acesteia în disputa insulelor Kurile. Posesia teritoriilor îi întărește influența în regiunea Asia-Pacific, deoarece îi oferă posibilitatea de a menține flota rusă în Oceanul Pacific, Rusia realizând și demersuri în acest sens, prin construirea unor facilități militare în Iturup și Kunashir. De asemenea, au mai existat o serie de evenimente care demonstrează faptul că Rusia nu este dispusă să cedeze ușor în această problemă.

Un exemplu în acest sens este vizita din anul 2010 pe care Dmitri Medvedev, președintele Rusiei la acea perioadă, a făcut-o pe teritoriul insulelor. Deplasarea nu a fost privită cu ochi buni de Tokyo, aceasta stârnind o serie de reacții negative. În toată disputa legată de insulele Kurile, Japonia pune un accent deosebit pe dimensiunea sentimentală. Atunci când insulele au intrat sub jurisdicția Uniunii Sovietice, aproximativ 17.000 de japonezi au fost expulzați de pe teritoriul acestora. Așadar, vizita lui Medvedev a fost considerată drept o jignire pentru autoritățile de la Tokyo, mai cu seamă în condițiile în care Japonia susține cu tărie că insulele ar trebui să îi aparțină. Cinci ani mai târziu, Medvedev, în calitate de prim-ministru de această dată, a efectuat o altă vizită în Iturup. Și aceasta a dat naștere unor controverse din partea japonezilor, ei argumentând faptul că aceste deplasări nu fac decât să îngreuneze procesul de soluționare a conflictului.

Relația dintre Rusia și Japonia a căpătat o nouă dimensiune la ora actuală, principalul interes urmărit fiind găsirea unui compromis în vederea soluționării disputei privind insulele Kurile.

Unul dintre obiectivele majore ale lui Shinzō Abe, prim-ministrul Japoniei, este acela de a pune capăt acestei probleme și de a dezgheța complet relațiile diplomatice dintre Rusia și Japonia. Un fapt care evidențiază acest lucru este poziția pe care statul nipon a adoptat-o față de Rusia.

Pe fondul anexării Peninsulei Crimeea și a conflictului din Ucraina, membrii G7 au aplicat o serie de sancțiuni Rusiei. Cu toate acestea, poziția Japoniei a fost diferită de cea a celorlalți membri ai grupului. Sancțiunile aplicate de aceasta Rusiei au avut un caracter mai mult simbolic, Japonia fiind interesată să facă pași concreți în vederea apropierii de Rusia, în speranța că cele două țări vor putea pune capăt disputei care persistă încă de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Abe nu își dorește ca problema insulelor Kurile să fie un obstacol care frânează cooperarea dintre Japonia și Rusia, ci, mai degrabă, urmărește ca, tocmai prin inițierea dialogului cu aceasta, să încheie conflictul care persistă de atâtea decenii.

Un alt motiv pentru care prim-ministrul Japoniei caută apropierea de Rusia este acela că, în contextul unei influențe tot mai mari a Chinei în Asia, Japonia caută să își găsească aliați în regiune. Așadar, proximitatea geografică face din Rusia un bun candidat în rolul de aliat pentru statul nipon.

La rândul său, Rusia, în urma anexării Peninsulei Crimeea, se află în izolare, motiv pentru orizonturile sale strategice se îndreaptă spre est. Așa se și explică faptul că relațiile Rusiei cu marile puteri asiatice s-au dezvoltat considerabil, aceasta orientându-se inițial către China, iar acum către Japonia.

Dorința prim-ministrului Japoniei de a dialoga cu Rusia este vizibilă prin seria de vizite pe care acesta le-a făcut în Rusia în ultima perioadă. În mai 2016, Abe s-a deplasat la Sochi, în ciuda cerinței președintelui Statelor Unite ale Americii Barak Obama de a nu efectua vizite în Rusia. În cadrul vizitei, prim-ministrul Japoniei a propus planul celor opt puncte, plan care trasează liniile directoare ale cooperării economice între Rusia și Japonia. Ulterior, Abe a mai făcut o vizită în septembrie 2016, în Vladivostok de această dată, vizită prin care s-a stabilit o nouă abordare a relațiilor dintre Rusia și Japonia, punctul primordial fiind încercarea de a găsi o soluție pentru a pune capăt disputei insulelor Kurile.

Japonia a declarat că va oferi sprijin Rusiei pentru dezvoltarea Orientului Îndepărtat Rus, astfel încât acesta să devină o bază pentru export în zona Asia-Pacific. Proiectele, atât cele care sunt în desfășurare, cât și cele care urmează a fi demarate, se concentrează pe infrastructură, investiții, aria farmaceutică, iar un domeniu de maximă importanță este cel energetic, cele două țări dorindu-și să construiască o rețea de infrastructură care să lege Sahalin de Hokkaido. Totodată, Proiectul Yamal, cel mai ambițios proiect rusesc care are în vedere producerea de gaz lichefiat în zona arctică, va primi finanțare din partea Băncii Japoneze pentru Cooperare Internațională (JBIC) în valoare de aproximativ 400 de milioane de dolari. În schimb, Japonia va putea beneficia de pe urma asistenței pe care o oferă Rusiei, devenind la rândul său o destinație pentru gazul rusesc.

Și Rusia face pași în vederea îmbunătățirii dialogului cu statul nipon. La finele acestui an, președintele Vladimir Putin va face o vizită în Japonia, iar principalele subiecte de discuție între acesta și prim-ministrul Japoniei vor fi legate atât de disputa teritorială, cât și de necesitatea trasării unei traiectorii clare în vederea cooperării economice dintre cele două țări.

În tot acest proces de eliminare a barierelor care stau în calea cooperării dintre cele două puteri, Japonia a fost cea care a fost mai „îndrăzneață”. Rusia rămâne un jucător ale cărui interese sunt incerte. Acțiunile acesteia dovedesc faptul că în materie de compromisuri, Rusia nu este cel mai bun exemplu. Anexarea Peninsulei Crimeea demonstrează că aceasta nu este deschisă spre concesii, lucru ce pune sub semnul întrebării posibilitatea soluționării disputei cu Japonia. În același timp, Japonia își dorește să pună capăt disputei, dar ca acest lucru să fie realizat de așa manieră încât să aducă beneficii mutuale ambelor părți. Sfârșitul de an va fi cel care va da un pronostic referitor la viitorul relației dintre Rusia și Japonia, atunci când Vladimir Putin se va deplasa în Țara Soarelui Răsare, iar cele două țări ar putea, în sfârșit, să încheie capitolul insulelor Kurile.