Realismul liberal sau liberalismul realist?

În limbajul comun, atunci când este să judecăm atitudinile celorlalţi, o filosofie sau un fapt de viaţă, folosim adesea binomul realist-idealist. Idealismul, ca şi purtătorul său, idealistul sunt sinonimi cu naivitatea, cu credinţă oarbă în bunătatea oamenilor sau în happy-endul unei situaţii. Realismul şi realistul, în schimb, reprezintă raţiunea informată, dreapta măsură, calcularea cumpănită a posibilităţilor înaintea unei fapte.

Fără a fi chiar simple, cele două atribute fixează lumea noastră morală. Lucrurile se complică şi mai mult în momentul în care păşim pe tărâmul ştiinţelor social–politice unde cei doi termeni de mai sus au o mie şi una de conotaţii.

Astfel, liberalismul trimite la o filosofie a modernităţii care pune accent pe autonomia individuală, limitarea puterilor statului asupra societăţii şi cetăţenilor precum şi pe libera iniţiativă ca mijloc de îmbogăţire. Piaţa, loc de întâlnire a iniţiativelor individuale prin intermediul cererii şi ofertei, este considerată instrumentul optim de alocare a resurselor. Varianta extremă a liberalismului, libertarianismul se învecinează cu anarhia şi postulează că o comunitate va fi cu atât mai fericită cu cât statul se implică mai puţin în economie şi în dinamica socială.

În secolul XX lupta cea mai aprigă s-a dat între liberalism şi totalitarism/autoritarism, gândire practică politică sceptică faţă de autonomia persoanelor, favorizând anexarea societăţii de către stat şi a pluralismului (religios, ideologic, etnic – în multe cazuri) cu o rigiditate ce nu admite abateri.

În interiorul societăţilor democratice, liberalismul are drept adversari socialismul/social-democraţia şi conservatorismul (mai ales în secolul al XIX-lea, astăzi acesta fiind mai multă o anexă a liberalismului). Astfel, social-democraţia, fără a eşua în comunism, doreşte un sector public mai mare şi protecţie socială ori programe sociale mai intense. În schimb conservatorismul, odată programul aristocraţiei latifundiare (vezi epoca lui Eminescu), argumentează azi împletirea liberei iniţiative cu reguli morale şi religioase mai drastice.

Dacă păşim în subdomeniul relaţiilor internaţionale (RI) conotaţiile sunt uşor diferite.

Istoriografia RI spune că prima polemică majoră a avut loc în perioada interbelică între realism şi liberalism/idealism şi s-a încheiat cu victoria primului. Acesta avea să conducă regatul aproape nestingherit până prin anii 1970, când renaşterea liberalismului împreună cu alte curente mai noi i-au tocit din forţa explicativă.

Liberalismul – cu el ar trebui să începem – credea în beneficiile comerţului. După Primul Război Mondial şi sistemul de tratate de la Versailles, mai mulţi autori liberali şi-au canalizat energiile spre susţinerea Ligii Naţiunilor, unii dintre ei propovăduind chiar  unificarea Europei, dacă nu, chiar un stat mondial care să soluţioneze toate disputele dintre popoare (Woodrow Wilson, John A.Hobson, Alfred Zimmern, Richard Coudenhove-Kalergi).

Eşecul politicii de împăciuire duse de Anglia și Franţa au dovedit (cel puţin pe moment) limitele optimismului liberal. Venise rândul unei alte garnituri de filosofi: realiştii, mulţi dintre ei (evrei) europeni, născuţi la început de secol XX şi modelaţi de lecturi istorice şi juridice, cât şi de Holocaust, propuneau un alt unghi de vedere, mai sumbru. Având ca referinţe pe câte un Tucidide, Machiavelli, Thomas Hobbes ori Spinoza, autorii realişti se arătau sceptici cu privire la natura umană şi, pe cale de consecinţă, la felul de a fi al politicii internaţionale. Dacă natura umană este rea, lacomă, perversă, însetată de putere, atunci cum ar putea fi politica internaţională altceva decât o stare de stare de junglă în care există riscul unei confruntări perpetue?! Cum un astfel de tablou moral nu poate fi depăşit, cum progresul nu e posibil, atunci ni se recomandă balanţa de putere – alierea unui grup de state ori de câte ori un altul ameninţă să devină prea puternic şi să le cucerească. Ajunşi în America sau scriind în limba engleză, mulţi dintre aceştia (George Kennan, Henry Kissinger, Edward H.Carr, Hans Morgenthau, Raymond Aron) şi-au propus să dea sfaturi utile tinerei superputeri pentru ca aceasta să poată ţine piept ameninţării sovietice, fără a-şi cheltui resursele fără rost.

Destinderea economică din anii 1970, finalul Războiului Rece, căderea Zidului Berlinului, ca şi interdependenţa crescută dintre naţiunile mapamondului au infirmat (cel puţin parţial) premisele realiste, aducând în prim-plan viziuni alternative. Avanscena a fost ocupată fie de realişti mai atenţi la procesele economice (Charles Kindleberger, Robert Gilpin, Susan Strange; Samuel Barkin), fie de liberali instituţionali care demonstrau beneficiile instituţiilor pentru prietenia dintre state (Robert Keohane, Lisa Martin, Joseph Nye Jr.), fie marxişti care atrăgeau atenţia asupra discrepanţelor economice (Robert Cox, David Harvey, Kees van der Pilj, Immanuel Wallerstein, Giovanni Arighi, Samir Amin, Christopher Chase-Dunn etc).

Sigur, istoria intelectuală e mult mai interesantă decât am trasat-o şi cunoscătorii mă vor acuza de simplificare.

Ceea ce mă interesează aici nu este o disertaţie amplă cât un eseu rezumativ care să pledeze pentru sinteza celor două curente de mai sus într-o manieră practică.

De ce avem nevoie de o îmbinare a realismului şi a liberalismului? Pentru că:

• liberalismul rămâne, cel puţin la nivel economic perspectiva care a favorizat dezvoltarea capitalismului şi generarea bogăţiei. În acelaşi timp, în numele său s-au făcut numeroase abuzuri, deopotrivă la nivel politic (tentaţia intervenţionistă care să democratizeze diferite regimuri dicatoriale), cât şi la nivel financiar (dereglementarea pieţelor, tolerarea paradisurilor fiscale, bula imobiliară din Statele Unite care se va extinde spre Asia şi Japonia). Fără un corectiv, fără un Altul său (realismul), liberalismul sfârşeşte înecat în propria suficienţă şi aroganţă. Cu ajutorul unei oglinzi care să îi arate chipul nefardat poate învăţa să-şi rezolve însă unele dintre defecte;
• lumea în care trăim nu justifică pe deplin nici optimisul kantian al păcii eterne, dar nici pesimismul unora dintre realişti. Mapamondul de astăzi demonstrează simultan unificare şi fragmentare, crize şi conflicte regionale, schimbări climaterice, tensiune între creşterea democrafică şi integrarea socială, între cosmopolitism şi fundamentalism moral.

Se cere deci un manual al griului valoric.

Mai jos vom încerca să schiţăm datele unei sinteze

Aurea mediocritas

În pofida diferenţelor dintre ele şi a polemicii întreţinute pe parcusul a mai bine de două generaţii, atât realismul cât şi liberalismul prezintă asemenări care pot inspira un dialog.

Pe planul politicii internaţionale ambele curente sunt de acord cu probabilitatea conflictului şi caută mijloace de evitare a acestuia. Realiştii, prin prudenţă şi balanţa de putere, iar liberalii prin schimburi comerciale, acorduri şi instituţii.

Pe planul politicii interne, realismul se întretaie cu varii ideologii, fie şi razant:

• În primul rând, realismul acceptă în plan intern ceea ce nu acceptă pe plan internaţional: anume că indivizii semnează contractul social şi se supun legilor statului, deci este compatabil cu liberalismul şi alte teorii instituţionale;
• Perspectiva sa pesimistă şi conflictuală asupra interacţiunilor umane se acordă atât cu marxismul cât şi cu libertarianismul. Cu primul împărtăşeşte grija faţă de tensiunile sociale dintre clase (vezi Reinhold Niebuhr, Raymond Aron). Cu cel de-al doilea temerea faţă de expansiunii puterilor guvernului (vezi în acest sens discursul de adio al preşedintelui Dwight Eisenhower despre complexul militaro-industrial). Mai nou, în ultimii ani, realismul libertarian îşi face loc prin meniul discursurilor publice cu scopul de a consilia o politică americană mai înţeleaptă. Una care să cheltuiască mai puţin pe apărare şi care să menţină hegemonia SUA fără intervenţii militare riscante.[1]
• Balanţa de putere nu este monopolul realismului. Ba dimpotrivă! Ea rămâne un instrument util deopotrivă între guverne dar şi între instituţiile aceluiaşi stat, aşa după cum o demonstrează scrisoarea Nr. 10 din Federalistul scrisă de James Madison (citat de alfel şi în Hans J Morgenthau, Politica între naţiuni).
• Nu în ultimul rând, unii dintre cei mai cunoscuţi autori din teoria relaţiilor internaţionale recomandă un dialog între cele două şcoli de gândire:

–   Edward H.Carr: „Politica este compusă din două elemente- utopia şi realitatea-ambele fac parte din planuri diferite care nu se pot întâlni…Această interacţiunea dintre două forţe ireconciliabile face parte din specificul politicii. Fiecare situaţie politică conţine elemente reciproc incompatibile de utopie şi realitate, de moralitate şi putere.”[2] Dar mai adaugă că: „Utopia şi realitatea sunt două faţete ale ştiinţei politice” de aceea „fiecare politică sănătoasă trebuie să conţină atât elemente de utopie cât şi de realitate.”[3]

– Stanley Hoffmann: „ Utopiştii mă tentează să demonstrez că reţetele lor sunt fără valoare. Realiştii autentici mă provoacă să încerc a arăta că au omis unele soluţii.”[4]

Exerciţii de distanţă scurtă

Nimic nu ilustrează poate mai bine împletirea dintre realism şi liberalism, cât şi nevoia unei metodologii care să ne ajute să acţionăm înţelept în peisajul în care trăim, ca relaţia dintre Statele Unite şi Republica Populară Chineză. Transformarea fostei economii comuniste într-un motor de creştere axat pe investiţii străine a determinat numeroase companii să-şi relocheze activităţile pe tărâm est-asiatic, piaţa internaţională fiind inundată de produse „made in China”. Vreme de mai bine de zece ani, mărci americane de renume s-au conformat logicii capitaliste a căutării celei mai ieftine mâini de lucru. De cealaltă parte, băncile chineze au înmagazinat cantităţi imense de dolari americani. Economiştii au început să vorbească deja despre Chimerica (Niall Ferguson şi Otto Schularick)[5] sau chiar despre o superfuziune a celor doi titani (Zachary Karabell).[6]

© RISAP | Sursă date: Trade Map

Evoluția valorii comerțului dintre SUA ... +

Evoluția valorii comerțului dintre SUA și Republica Populară Chineză, între 2001 (anul aderării RPC la Organizația Mondială a Comerțului) și 2014 -

Chiar şi astăzi, când se are tot mai mult în vedere rivalitatea chino-americană, iar tensiunile din Marea Chinei de Sud vădesc o nouă cursă a înarmărilor, existe mecanisme de comunicare între Washington şi Beijing. Spre exemplu, în octombrie 2014 publicaţia Bloomberg prelua un anunţ de pe site-ul Ministerului Apărării australiene despre un exerciţiu tripartit chino-americano-australian numit KOWARI 14.

La mijlocul lunii iunie, anul curent, generalii Tang Ning şi William Hix au semnat China-US Army-to-Army Dialogue Mechanism prin care părţile promit să se informeze reciproc cu privire la operaţiunile de mari proporţii.

Exerciţii de distanţă optimă

Problemele de pe agendă globală nu sunt deloc puţin, dar ele pot fi grupate pe două mari dimensiuni relevante pentru un eseu realisto-liberal: 1) gestionarea multipolarizării; 2) definancializarea economiei internaţionale.

1) Lumea a fost probabil mereu multipolară, chiar şi după al Doilea Război Mondial când Statele Unite însemnau 45% din producţia industrială globală, creaseră sistemul de la Bretton Woods şi deţineau arma nucleară (curând obţinută de sovietici, francezi, britanici, chinezi, indieni etc). Momentul unipolar al anilor ’90, despre care scria Charles Krauthammer, exprima un raport de putere, dar nu unul de putere absolută. Policentrismul este cu atât mai vizibil în timpul prezent, numai că anatomia gepolitică nu este fixată şi clarificată. Avem de-a face cu o lume uni-multipolară (SUA+alte câteva mari puteri); bi-polară (SUA+China) sau, dimpotrivă asistăm la o regionalizare a sistemului, fiecare parte făcând notă discordantă? Ce s-ar cere ar fi un concert de puteri (compus din puteri planetare dar şi regionale) care să-şi organizeze sferele de interes şi să departajeze care probleme pot fi rezolvate regionale şi care necesită implicarea globală. Spre exemplu: eliminarea paradisurilor fiscale sau schimbările climatice pot face obiectul unui acord extins, în timp ce pentru alte subiecte ne putem gândi la formate restrânse:

• ex: combaterea Statului Islamic ar intra sub incidenţa SUA/NATO+Rusia+Turcia+Iran[7];
• ex: Afganistanul ar intra sub condominionul indo-pakistanez urmând ca SUA/NATO, Rusia, China, Iran să acţioneze în secundar (consiliere pe contraterorism; fonduri de dezvoltare);
• neînţelegerile legate de diviziunea apelor Gangelui între India şi Bangladesh etc.

Un adagiu: arhitectura multipolară ar cere menţinerea unor zone-tampon, neutre. Spre exemplu neutralizarea Ucrainei ar putea aduce pacea între Rusia şi Occident.  (A nu se înţelege de aici că statutul neutru contravine schimburilor economice, culturale, diplomatice. El ar interzice doar apartenenţa Kievului atât la NATO/UE cât şi la Uniunea Eurasiatică).

Concertul acesta multi-nivel ar putea lua în calcul o reformă profundă a ONU care se reflecte capacităţile şi interesele naţiunilor la nivel de 2005 sau 2015, iar nu 1945.

2) De o bună bucată de vreme economia internaţională s-a „financializat”: altfel spus, ea nu se mai bazează pe producţia de bunuri şi schimburi comerciale ori servicii bazate pe produsele respective, ci a devenit un uriaş joc de casino, derulat în mod fictiv prin bănci, fonduri, tranzacţii electronice şi instrumente financiare care au scăpat de sub control. Într-un mod ironic, criza din 2008 nu dovedeşte răul materialismului, cât al idealismului! Deoarece în locul unor obiecte palpabile rezultate din munca oamenilor, avem o colecţie de pixeli, adică de idei!

Un acord global suplimentat de alte regulamente regionale (specifice, să zicem NAFTA; zonei euro; ASEAN, SAARC, Africa de Est etc.) ar putea lua în calcul revenirea la etalonul-aur, găsirea unei valute acceptate unanim, exploatarea în comun a unor bazine minerale (fie că vorbim despre cărbune, diamante, petrol, gaze de şist, etc.), o mai bună balansare între liberul-schimb şi protecţionism (acolo unde este cazul).

În loc de concluzii

După cele anterior prezentate, eseul de faţă se termină cu invitaţia de a reflecta împreună cum am putea găsi distanţa optimă, cea care să permită cooperarea, acolo unde interesele coincind şi neamestecul, acolo unde sunt contrarii. Nu am repetat substantivul distanţă în mod gratuit pe parcursul textului. O distanţă aduce împreună libertatea şi realitatea, termenii sub care am început, de altfel, întregul argument: libertatea de a parcurge un spaţiu anume, dar şi realitatea limitelor din care este compus acel spaţiu (blocuri, copaci, gropi în asfalt, câini vagabonzi, reguli ce circulaţie, vremea de afară etc).

Cu o astfel de logică în minte putem aşeza o discuţie mai amplă pornind de la următorul moto: libertatea durabilă este o ecuaţie în care motivaţiile interioare ţin cont de limitele personale şi de constrângerile exterioare.

Referințe