Poziția strategică a insulei Okinawa din arhipelagul Ryūkyū, ce aparține Japoniei, a făcut din aceasta un teritoriu deosebit de important pentru Statele Unite ale Americii după finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Distanța mică dintre insulă și potențialele puncte de conflict din regiune – Taiwan, Peninsula Coreeană, Filipine – a avut mare greutate în decizia de a stabili baze militare americane pe teritoriul acesteia, existând avantajul implicit al proximității față de Japonia, pe care SUA se angajase să o modeleze într-o societate democratică pacifistă, precum și să o protejeze, în lipsa unei forțe militare proprii, conform constituției japoneze. Totuși, lunga perioadă de timp în care Okinawa s-a aflat sub administrație americană, precum și disconfortul social și ecologic cauzat de existența bazelor militare, au dus la dezvoltarea unui profund sentiment antiamerican de către locuitorii insulei și, în consecință, la apariția mișcărilor de protest care tulbură, în prezent, atât liniștea internă a statului nipon, cât și buna desfășurare a relațiilor dintre Japonia și SUA.
Regatul independent Ryūkyū
Cu mult înainte ca insula Okinawa să fie încorporată drept prefectură a statului japonez, aceasta era un teritoriu independent aparținând poporului Ryūkyū. După o perioadă de fragmentare teritorială, în care insula au fost împărțite în trei regiuni, Nanzan (în sud), Chūzan –(în centru) și Hokuzan (în nord), insula a fost unificată în prima jumătate a secolului al XV-lea, astfel formându-se Regatul Ryūkyū, sub conducerea dinastiei Shō (1421). Regatul a fost legitimizat de către dinastia Ming a Chinei, față de care regele Satto stabilise deja relații tributare în 1372, iar schimburile comerciale și culturale dintre cele două state au continuat.
Vreme de aproape încă două secole, Regatul Ryūkyū a profitat de poziția sa geografică pentru a consolida legăturile comerciale cu Asia continentală, în special prin intermediul Chinei, dar și pentru a dezvolta unele noi cu Japonia. În ciuda statutului de stat tributar al Chinei și al importului de valori etice și alte aspecte culturale, Regatul s-a bucurat de independență din partea statului chinez și de o suficientă prosperitate economică.
Statutul Regatului s-a modificat la începutul secolului al XVII-lea, când arhipelagul Ryūkyū a fost luat în stăpânire de către clanul japonez Satsuma. Totuși, în afară de insulele Amami, care au fost complet integrate Japoniei – acestea fiind prefectura Kagoshima de astăzi – restul teritoriilor aflate sub conducerea dinastiei Shō și-au menținut o aparentă suveranitate, în principal din rațiuni de strategie economică: întrucât Japonia instaurase deja regimul de țară închisă, încetând orice interacțiuni internaționale cu excepția comerțului cu vasele olandeze, relațiile economice dintre China și Regatul Ryūkyū erau exploatate de către japonezi pentru a obține acces la produse chinezești în mod indirect.
Anexarea insulelor a avut loc abia în anul 1879: după deschiderea granițelor și începutul reformelor din cadrul Restaurației Meiji, menite să remodeleze Japonia conform tiparului oferit de marile puteri occidentale, guvernul nipon a considerat necesară o mai clară definire a granițelor statului, precum și crearea unei „zone tampon” între arhipelagul japonez și Asia continentală. Prin poziția lor geografică, insulele Ryūkyū au constituit linia ideală de apărare împotriva unui potențial atac din partea puterilor occidentale, venit dinspre continent, integrarea forțată a acestora contribuind și la stabilirea fără echivoc a controlului Japoniei asupra acestor teritorii, în detrimentul Chinei.
Consecința imediată a anexării insulelor Ryūkyū a fost demararea unui proces de „japonizare” a populației indigene: a fost facilitat accesul copiilor la educație, programa școlară având cu precădere rolul de a preda limba japoneză – spre înlocuirea limbii originare a populației Ryūkyū – și de a inculca principiile naționaliste japoneze, precum dragostea pentru împăratul cu descendență divină și spiritul de sacrificiu în numele națiunii nipone. De asemenea, s-a încercat evidențierea aspectelor comune ale shintō cu forma animistă de credințe spirituale a locuitorilor din Okinawa. Totuși, în ceea ce privește aspectele de guvernare, funcțiile importante nu erau acordate candidaților de origine Ryūkyū.
Okinawa sub ocupație japoneză și americană
În ciuda eforturilor de „japonizare” a locuitorilor din Okinawa, conștiința faptului că aceștia aveau, de fapt, o altă origine decât cea a japonezilor, nu a fost uitată. Persoanele care părăseau Okinawa pentru a studia ori a munci pe vreuna dintre insulele japoneze întâmpinau obstacole din cauza originii lor, a limbii și obiceiurilor diferite, fiind de multe ori considerați asemenea burakumin sau celor de descendență coreeană. Drept urmare a atitudinii discriminatorii cu care poporul Ryūkyū era nevoit să se confrunte, a existat o scurtă perioadă de reafirmare a identității prin promovarea elementelor de artă și cultură indigenă.
Totuși, sincronizarea nu a fost una fericită, întrucât redescoperirea valorilor tradiționale a coincis cu perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, când oficialii imperiali japonezi au început campania de propagandă menită să cultive până la limite extreme principiile naționaliste, inclusiv în rândurile populației din Okinawa.
Punctul culminant în ceea ce privește participarea locuitorilor din Okinawa la cel de-al Doilea Război Mondial a fost Bătălia din Okinawa, evenimentul militar de cea mai mare amploare din Oceanul Pacific. Poziționarea geografică a insulelor Okinawa ar fi permis forțelor americane, dacă ar fi reușit să o cucerească, să izoleze Japonia, retezându-i liniile de comunicare maritimă și accesul la resursele din zonă. De asemenea, odată transformată în bază americană, ar fi fost un punct ideal din care să fie lansate atacuri de invazie a Japoniei, în caz că acestea ar fi devenit necesare pentru înfrângerea țării. Insulele fuseseră deja fortificate de către japonezi, întrucât reprezentau prima linie de apărare împotriva unei posibile invazii, fiind și una dintre bazele aeriene ale Japoniei.
Având în vedere miza enormă pentru ambele părți, lupta de pe teritoriul Okinawa a fost deosebit de înverșunată, conform rapoartelor americane considerându-se că în timpul acesteia au murit mai mulți oameni, americani și japonezi, soldați și civili, decât cu ocazia bombardamentului atomic de la Hiroshima și Nagasaki. Cifrele imense se datorează atât luptelor și atacurilor cu explozibili propriu-zise, cât și practicilor japonezilor de a îngropa de vii civilii refugiați în peșteri și grote ori de a ordona forțelor armate – japoneze sau alcătuite din locuitori Ryūkyū – efectuarea de sinucideri în masă. La finalul luptei, aproximativ o treime din populația civilă fusese ucisă.
Odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, atât Japonia, cât și Okinawa au fost sub administrație americană. Totuși, deși Japonia și-a recâștigat suveranitatea în 1952, Okinawa nu i-a fost restituită decât în 1972. În tot acest timp, dar și după restituirea teritoriilor insulare, majoritatea forței militare americane a fost situată în Okinawa, valoarea acesteia din punct de vedere strategic fiind reafirmată în timpul Războiului Coreean și al celui din Vietnam, datorită proximității față de spațiile conflictuale. S-a început construcția bazelor militare americane, iar soldații și-au desfășurat antrenamentele pe teritoriile cumpărate sau confiscate de la indigeni. În ceea ce privește relația SUA-Japonia, existența acestor baze garanta atât conformarea Japoniei cu principiile impuse prin articolul 9 al constituției, cât și angajamentul SUA de a oferi sprijin pentru menținerea securității naționale a statului nipon.
Evoluții ale nemulțumirilor față de prezența americană pe teritoriul Okinawa
Luând în considerare importanța deosebită a alianței cu SUA, care oferă Japoniei sprijinul necesar pentru a putea aborda amenințările de securitate locale și regionale (în principal cele reprezentate de dezvoltarea de arme nucleare de către Coreea de Nord și agresivitatea din ce în ce mai pronunțată a Chinei), permiterea și întreținerea bazelor militare americane din Okinawa reprezintă o investiție avantajoasă și valoroasă (aproximativ 4 miliarde de dolari alocați cheltuielilor legate de baze din bugetul japonez). Situarea geografică a insulei (aflată la o distanță de aproximativ 1.500 km de Coreea de Nord, Filipine, Taiwan, Vietnam etc), precum și costurile comparativ scăzute pentru SUA fac din Okinawa o piesă importantă pentru desfășurarea planurilor de securitate ale guvernului american în ceea ce privește regiunea Asia-Pacific.
Cu toate aceste considerente geostrategice, populația din Okinawa se împotrivește prezenței masive a forțelor militare americane pe teritoriul insulei: la momentul actual, aproximativ 74% din unitățile americane se află în Okinawa, ocupând aproximativ 18% din insulă și adăpostind în jur de jumătate din forțele militare americane din Japonia. Proporțiile sunt dezechilibrate, având în vedere că majoritatea soldaților și bazelor militare sunt situate pe 0,6% din teritoriul întregii Japonii. Sondajele de opinie recente arată că 70% dintre locuitorii insulei doresc o micșorare semnificativă a numărului de soldați staționați în Okinawa, în timp ce 42,9% vor ca toate bazele să fie mutate în afara insulei.
Resentimentele locuitorilor împotriva reprezentanților armatei americane nu sunt recente, fiind alimentate de ideea de trădare a Japoniei față de Okinawa în 1952 – când negocierile pentru redobândirea suveranității japoneze au inclus drept condiție păstrarea insulei de către SUA pentru dezvoltarea bazelor militare – și manifestându-se sub forma a numeroase proteste de-a lungul anilor, inclusiv în 1972, când nu exista un consens al poporului Ryūkyū cu privire la dorința lor de a fi reintegrați Japoniei.
Motivele care stârnesc nemulțumirea profundă a celor din Okinawa sunt diverse. Pe de o parte, teritoriile utilizate pentru construirea bazelor militare și pentru antrenamentele soldaților și adăpostirea familiilor acestora au fost în cea mai mare măsură confiscate proprietarilor; totuși, atât guvernul SUA, la început, cât și guvernul Japoniei, ulterior anului 1972, au oferit subvenții menite să compenseze ocuparea terenurilor. Pe de altă parte, componența chimică a muniției și a altor echipamente utilizate de către soldați afectează calitatea apei, aerului și a solului de pe insulă, ceea ce duce la riscuri crescute de îmbolnăvire a populației cu leucemie, cancer sau alte afecțiuni. Desfășurarea exercițiilor militare cauzează incendii, eroziuni ale solului și alte accidente, contribuind, de asemenea, la dezechilibrarea ecosistemului natural al insulei. Poluarea fonică provocată de proximitatea bazei aeriene față de zonele rezidențiale și zborurile la joasă altitudine reprezintă o altă cauză a disconfortului populației, atât în ceea ce privește calitatea vieții pentru cei ce locuiesc în imediata apropiere a bazei, cât și impactul asupra desfășurării cursurilor în școli. De asemenea, aglomerarea construcțiilor urbane în jurul bazelor duce la congestionarea traficului și la dificultatea redactării de planuri de dezvoltare urbană.
Ceea ce stârnește în mai mare proporție indignarea publică și duce la organizarea de proteste de mare anvergură sunt incidente care atentează la siguranța imediată a civililor: cazul de referință este cel din 1995, când trei pușcași marini americani au agresat sexual o elevă de 12 ani. Nemulțumirile sunt alimentate de faptul că autoritățile japoneze nu au jurisdicție asupra crimelor săvârșite de soldații americani în timpul serviciului militar desfășurat în Okinawa, acuzații fiind predați acestora doar după ce vinovăția le-a fost stabilită în cadrul unui proces organizat de autoritățile militare americane. Consecința acestei situații, precum și trauma colectivă suferită în 1995, determină ca orice infracțiune a soldaților americani să provoace ample proteste și reînnoiri ale cererilor de mutare a bazelor americane.
Retragerea trupelor americane din Okinawa – un viitor plauzibil?
Agitația crescândă a locuitorilor din Okinawa și dificultatea procesului de gestionare a situației pentru autoritățile guvernamentale japoneze a dus la încercarea de stabilire a unui compromis în 2006: mutarea bazei Futenma, care ocupă teritoriul central al orașului Ginowan, într-o regiune mai puțin populată a insulei – Henoko, în apropierea taberei Schwab – precum și transferul a aproximativ 9.000 de soldați către baze de pe alte teritorii (în principal Guam, dar și rotativ în Australia și Hawaii). Totuși, această schimbare, inițial planificată pentru anul 2012, încă nu a fost realizată, noul termen oficial fiind nu înainte de 2022. Întârzierea se datorează atât frământărilor Japoniei pe plan intern (în 2009, partidul care a constituit majoritatea se opunea acestui aranjament, în frunte cu prim-ministrul Yukio Hatoyama, dar nu au putut propune o altă soluție viabilă; în urma alegerilor din 2014, Takeshi Onaga a devenit guvernator al Okinawa și, în ciuda aprobărilor date de fostul guvernator, acesta și-a exprimat opoziția față de proiectul Henoko, recurgând inclusiv la procese împotriva guvernului central), cât și ezitărilor membrilor Congresului american cu privire la costurile implicate de mutarea soldaților din Okinawa în Guam.
Este greu de crezut că în viitorul apropiat sau mediu se vor lua măsuri pentru mutarea definitivă a bazelor militare și a trupelor americane în afara Okinawa. Având în vedere acordurile dintre SUA și Japonia care prevăd ca aceasta din urmă să furnizeze aproximativ 75% din costurile necesare întreținerii bazelor americane pe teritoriul nipon, precum și poziția strategică a insulei, se consideră că este în interesul național al SUA ca mutarea să nu se facă în afara insulei. De asemenea, guvernul central de la Tokyo sub administrația lui Shinzō Abe susține implementarea planului stabilit în 2006. Deși există analiști care susțin nu numai că opinia locuitorilor din Okinawa ar trebui să fie unul dintre factorii principali de luat în considerare în ceea ce privește stabilirea strategiilor care implică dispunerea bazelor și trupelor americane în Japonia/Asia, ci și că scăderea numărului de soldați staționați în Okinawa ar putea fi benefică atât pentru SUA, cât și pentru Japonia, înlocuirea bazei Futenma cu o altă bază în Henoko a rămas, până în prezent, soluția agreată de guvernele nipon și american.
În ciuda beneficiilor economice sub forma subvențiilor primite de la guvernul central, a slujbelor pe care existența bazelor americane le creează în Okinawa (și pe care destui dintre locuitorii din satul Hanoko le privesc cu ochi buni) și a normelor de conduită impuse soldaților americani care au dus la scăderea numărului de infracțiuni comise de aceștia în ultimii ani, guvernul local și activiștii continuă să se opună vehement construirii unei noi baze. Îngrijorările lor sunt atât de ordin ecologic, întrucât activitățile de construcție ar duce la contaminarea mediului și chiar la distrugerea sa, existând posibilitatea de a cauza și extincția unor specii deja pe cale de dispariție din zona Hanoko, cât și legate de teama de militarizare. Prezența unităților militare americane, în special în contextul agravării conflictelor cu China sau Coreea de Nord, ar putea cu ușurință transforma Okinawa într-o țintă a rachetelor lansate de oricare dintre cele două țări vecine.
Totuși, chiar și în eventualitatea în care guvernele american și japonez ar decide să acționeze conform dorințelor locuitorilor din Okinawa și ar muta definitiv bazele pe un alt teritoriu, dacă într-adevăr situația s-ar agrava în asemenea măsură încât China sau Coreea de Nord să lanseze un atac asupra Japoniei, proximitatea geografică a insulei față de continent ar face în continuare din Okinawa o potențială țintă. În aceste circumstanțe, totuși, locuitorii din Okinawa nu ar putea beneficia cu atât de mare ușurință și rapiditate de protecția din partea trupelor americane sau japoneze, nici de sprijinul lor pentru lucrările de reconstrucție. În plus, într-un scenariu și mai grav, așa cum demonstrează istoria, tot Okinawa ar fi teritoriul cel mai probabil vizat pentru executarea unui plan de invazie a Japoniei.
Imaginând astfel de alternative, devine mai clară insistența guvernului japonez de a menține Okinawa drept sediu pentru forțele militare americane, în special având în vedere faptul că scopul principal declarat al lui Abe este securizarea cât mai puternică a Japoniei, atât prin capital uman cât și prin formularea/amendarea de legislație. În aceeași ordine de idei, se poate susține că ar exista posibilitatea ca aceste aspecte, corect evidențiate locuitorilor din Okinawa, ar putea genera o diminuare a opoziției lor actuale. Există, totuși, o aparentă lipsă a unei includeri a oficialilor din insulă la discuțiile de la nivel central despre strategie, dintre SUA și Japonia, iar deciziile de până acum au fost luate fără implicarea celor dintâi.
Comunicarea, așadar, deficitară dintre cele trei părți (guvernul japonez, guvernul din Okinawa și SUA) a dus la o înverșunare mai pronunțată a locuitorilor din Okinawa, inclusiv la înființarea unei organizații susținătoare a independenței populației și reproclamării unui stat Ryūkyū. Având în vedere, totuși, că de la întemeierea unui asemenea stat și până în prezent, Regatul a fost fie tributar Chinei, fie sub controlul Japoniei, o asemenea evoluție ar putea fi printre cele mai improbabile – ar fi nevoie de un efort susținut pe o perioadă îndelungată și de suficiente resurse, financiare și umane, pentru dezvoltarea unei economii independente de cea a Japoniei ori de existența bazelor militare. De asemenea, este de așteptat ca statul chinez să încerce să își extindă influența asupra unui potențial stat Okinawa, exprimând chiar pretenții teritoriale asupra acestuia, luând în considerare proximitatea față de insulele disputate Senkaku/Diaoyu. Cu siguranță, Japonia ar încerca să evite un astfel de curs al evenimentelor, fie prin presiuni economice, fie evidențiind lipsa unei identități naționale Ryūkyū puternice, caracterizând-o ca fiind diferită de identitatea națională japoneză.
Și totuși, frământările interne cauzate de opoziția locuitorilor Okinawa la planurile legate de bazele americane sunt suficient de puternice cât să întârzie executarea lucrărilor de construcție a noii baze. În definitiv, întreaga situație poate fi transpusă într-o meditație asupra importanței securității naționale și chiar regionale (SUA folosindu-se de aceste baze nu doar pentru misiuni ce decurg în mod direct din alianța cu Japonia), în detrimentul unei bune desfășurări a procesului democratic, întrucât voința locuitorilor nu este în mod oficial consultată prin organizarea unui referendum, în ciuda tuturor protestelor. Într-o Asie în care asistăm la un recul al democrației manifestat prin înăsprirea legilor de securitate națională ale statelor (China, Japonia, Malaysia) sub pretextul apărării securității naționale, înnoirea eforturilor de a ajunge la un compromis cu locuitorii din Okinawa în privința situației conflictuale actuale ar putea constitui o reafirmare a modelului democratic.
Comenteaza