Principalele argumente pentru care regiunea Asia-Pacific va juca un rol central în secolul al XXI-lea și importanța Mării Chinei de Sud în cadrul acestei noi dinamici a relațiilor internaționale.
Acest articol are rolul de a servi drept context pentru o mai bună înțelegere a transformărilor geopolitice globale la care suntem martori. Termenul „geopolitic”, folosit (dar aproape niciodată definit) tot mai frecvent astăzi, nu va fi utilizat în sensul său clasic, dar depășit, de „influență a geografiei asupra politicii externe a unui stat”. În schimb, se va folosi o semnificație mai abstractă și mai potrivită: geopolitica se ocupă în primul rând cu studiul competiției pentru controlul spațiului. În acest sens, „noul context geopolitic” din titlu se referă la noile mize ale relațiilor internaționale: cine va domina, pe viitor, imensul spațiu al Mării Chinei de Sud, al Indo-Pacificului și, extins, al întregii emisfere estice?
Schimbarea centrului de greutate al relațiilor internaționale dinspre Atlanticul de Nord spre Asia-Pacific
Imperiul Roman a fost o putere mediteraneană. Marea Mediterană dădea coerență acestei vaste construcții politice și culturale, până când acest echilibru a fost rupt de expansiunea arabă din secolul al VII-lea. Comerțul mediteranean a renăscut însă și a redevenit înfloritor până în secolul al XVI-lea – simbol al acestei prosperități fiind republicile italiene, Veneția și Genova. După marile descoperiri geografice începând cu finalul secolului al XV-lea, însă, Mediterana va pierde treptat rolul de centru economic în favoarea Atlanticului, un ocean vast, cu infinit mai mult potențial. Alte personaje ajungeau în prim plan: portughezii, spaniolii, olandezii și, în fine, englezii, care vor explora mările și oceanele, de la coastele occidentale ale Europei până în îndepărtata Australie. Secolul al XIX-lea a fost un secol britanic, secolul unui înfloritor Imperiu peste care soarele nu apunea niciodată și al Marinei Regale Britanice. După britanici, a venit rândul unei alte puteri a mărilor: americanii. Atlanticul și-a păstrat însă rolul său dominant și după 1945; acest „secol” american a fost și unul nord-atlantic, ruta care făcea legătura între Statele Unite și Vestul Europei, simbolul absolut al cooperării între cele două regiuni fiind Alianța Nord-Atlantică (NATO). Centrul geopolitic de greutate al lumii era Occidentul, aflat pe ambele maluri ale aceluiași ocean.
Așa cum Atlanticul a luat locul Mediteranei, se poate argumenta că secolul al XXI-lea va fi un secol al Pacificului. Noi actori au intrat deja în lumina reflectoarelor pe scena istoriei: Filipine, Indonezia, Malaysia, Vietnam, Singapore, Coreea de Sud, dar, mai ales, China, India, Japonia. Publicul occidental pare să fie însă destul de puțin familiarizat cu magnitudinea acestei transformări, care este schimbarea marcantă, globală, la care suntem martori. Statele Unite ale Americii, țara cu o poziție geografică dintre cele mai avantajoase (se află între cele două oceane, Atlantic și Pacific, capabilă fiind să se bucure de avantajele economice și să proiecteze forță înspre ambele), a sesizat aceste transformări. Deja în 2011, Hillary Clinton, pe atunci secretar de stat, scria un faimos articol în revista Foreign Policy în care arăta că viitorul centru al lumii va fi regiunea Asia-Pacific, față de care SUA este suficient de bine plasată pentru a continua să-și exercite supremația mondială.
Un secol asiatic?
De partea lor, țările asiatice (mai ales China) ar vrea să vadă secolul al XXI-lea nu ca pe un secol al Pacificului, ci unul al Asiei (deci, excluzând Statele Unite din acest club al țărilor în ascensiune și anticipându-le americanilor declinul). Un studiu publicat în 2011 al Băncii Asiatice de Dezvoltare arată că până în 2050 Produsul Intern Brut al statelor din Asia ar fi jumătate din PIB-ul global. Doar șapte state, China, India, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Thailanda și Malaysia ar avea 45% din PIB-ul mondial. În acelaşi timp, potrivit celor mai pesimiste previziuni, în anul 2050 Europa și Statele Unite împreună nu ar mai însuma nici măcar 15% din producţia globală. Dacă acest secol asiatic se va materializa, și în ce formă, ține în bună măsură de evoluția Chinei, deoarece, pe de-o parte, China este singurul stat care are forța necesară să creeze o nouă ordine mondială diferită de cea americană de acum și, pe de alta, economiile țărilor Asiei de Sud și Sud-Est sunt din ce în ce mai interconectate și, implicit, legate de destinul Beijingului. Evident, criticii se grăbesc să arate că toate previziunile de viitor sunt bazate pe ideea că țările asiatice vor reuși să mențină creșterile economice impresionante din ultimele decenii – ceea ce pare din ce în ce mai improbabil. În plus, China însăși se va confrunta pe viitor cu probleme demografice (îmbătrânirea populaţiei) şi politice (creşterea presiunilor societăţii pentru o liberalizare a regimului) cel puţin la fel de grave precum crizele lumii occidentale. În aceste condiții, situația ar putea lua turnuri din ce în ce mai imprevizibile. Pe de altă parte, economia Statelor Unite este, încă, mai mare, mai dinamică și mai solidă decât a Chinei. Diplomația și forța armată americană, alături de legăturile cu aliații lor din Asia-Pacific (Washingtonul are tratate de alianță cu Japonia, Coreea de Sud, Australia, Filipine și Thailanda și parteneriate sau diferite forme de cooperare formală și informală cu Taiwan, Malaysia, Singapore, Indonezia, Vietnam, Brunei etc.) ar fi suficiente pentru a bloca Beijingul, printr-o strategie asemănătoare cu aceea a containment-ului (îndiguirea) Uniunii Sovietice din timpul Războiului Rece.
Ori de ce parte ne-am plasa în această dezbatere în jurul unui posibil „secol asiatic” versus continuarea dominaţiei americane, există astăzi toate indiciile care să arate că oricum ar evolua lucrurile în viitor, regiunea Asia-Pacific va constitui principala zonă de interes economic, politic, geopolitic, etc. a secolului al XXI-lea. Dacă statele asiatice vor reuşi să mențină ratele de creștere din ultimele decenii și să-și păstreze coeziunea internă, vor depăși Occidentul în timpul vieții noastre. Dacă nu vor reuși, o implozie a Chinei, spre exemplu, ar avea efecte cataclismice pe tot globul (trăgând după sine, în primul rând, economiile asiatice, dar apoi și economia americană, profund interconectată cu cea chineză). Dacă va exista o tranziție pașnică, bazată pe cooperare, spre o lume din ce în ce mai multipolară, relațiile cu economiile asiatice, înțelegerea istoriei, culturii și viziunii lor despre lume sunt esențiale pentru un dialog deschis și o colaborare reală. Dacă va fi vorba despre situații conflictuale, marcate de crize tot mai frecvente – mai ales în regiunea Mării Chinei de Sud, încă și mai mult regiunea Asia-Pacific va fi centrală pentru deceniile ce vor urma. Este imposibil de prevăzut cu exactitate în ce direcție vor evolua lucrurile, dar este greu de imaginat o situaţie în care regiunea Asia-Pacific să nu joace un rol central în secolul al XXI-lea.
Regiunea Indo-Pacificului, cea mai importantă zonă strategică în secolul al XXI-lea
Vremurile în care marile imperii ale stepelor asiatice întemeiau uriașe construcții statale pe uscat au trecut de mult. Astăzi, esențial este controlul rutelor maritime, accesul la resurse, blocarea accesului (și sufocarea) competitorilor, dezvoltarea capacităților de descurajare a agresiunii, baze navale și aeriene, controlul punctelor strategice (strâmtori, insule, zone de coastă), etc. Regiunea maritimă care învăluie coastele Asiei este Indo-Pacificul (legătura dintre oceanele Indian și Pacific, prin Marea Chinei de Sud). Oceanul Indian a fost în istorie o verigă importantă în Drumul Mătăsii Maritim (care făcea legătura între China, Africa și Europa prin Marea Chinei de Sud, Strâmtoarea Malacca, Oceanul Indian, Marea Roșie). Dominația occidentală în regiune din ultimele câteva secole (portugheză, olandeză, franceză și britanică) a schimbat dinamica geopolitică a regiunii. Recent însă, ascensiunea impresionantă a Asiei din ultimele decenii a făcut posibilă introducerea, de către China în 2013, a conceptului de Noul Drum al Mătăsii (One Belt, One Road) care include, de asemenea, un traseu maritim (The 21st Century Maritime Silk Road) aproximativ pe vechile rute. În același timp, aceasta este traseul Chinei către Africa, zonă în care prezența chineză este din ce în ce mai importantă, dar și mai controversată. Țările africane sunt importante surse de materii prime de care țările asiatice – China în special – au absolută nevoie pentru a spera să mențină ritmurile de creștere actuale.
Spre nord, Marea Chinei de Est și Marea Japoniei sunt marcate atât de disensiuni teritoriale între Beijing și Tokyo, cât și de echilibrul destul de precar dat de compromisul împărțirii Coreei de după 1945 (sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial), menținut și după 1953 (Războiul din Coreea). Orice modificare semnificativă a status-quo-ului, fie prin implozia regimului de la Phenian, (care ar fi probabil urmată de unificarea peninsulei sub egida Coreei de Sud) sau obținerea de capacități nucleare amenințătoare de către Coreea de Nord ar crea o situație conflictuală cu mari posibilități de escaladare. Dinspre Pacificul de Nord-Vest vine puterea americană, care își face simțită prezența fie prin operațiuni de libertate a navigației, care înseamnă de fapt navigarea prin zone pe care un stat (China) le revendică drept ape teritoriale proprii, dar pe care Washingtonul le consideră ape internaționale, fie prin exerciții militare comune și vizite în porturile statelor aliate sau prietene din regiunea Asia-Pacific.
Marea Chinei de Sud: cheia pentru controlul regiunii Indo-Pacifice și a întregii emisfere
În centrul acestei regiuni a Indo-Pacificului se află Marea Chinei de Sud, de la Strâmtoarea Malacca, unul dintre cele mai importante puncte strategice de pe Glob, până la Strâmtoarea Taiwan – o altă regiune foarte importantă în termeni geopolitici. Dacă regiunea Indo-Pacificului cuprinde unele dintre cele mai importante rute maritime de pe Glob, Marea Chinei de Sud se află exact la intersecția acestor drumuri. Controlul acestei mări este, așadar, primul pas spre controlul întregii regiuni, iar controlul acestei regiuni înseamnă controlul întregii emisfere. Mai departe, controlul unei emisfere duce spre hegemonie globală. Să ne amintim, în acest sens, calea Statelor Unite spre dominația lumii odată cu graduala abandonare a izolaţionismului american. Primul pas în această direcţie a fost controlul Mării Caraibilor (un posibil echivalent american al Mării Chinei de Sud), urmat de hegemonia în emisfera vestică, făcută posibilă tocmai de controlul acestei mări, şi apoi dominaţia globală prin intervenţii în regiuni mai îndepărtate (în Europa, Coreea, Vietnam, Orientul Mijlociu, etc.) La acest nivel, există posibilitatea unei paralele China-SUA: dacă Beijingul ar obține supremația în Marea Chinei de Sud, de pe aceste poziții ar putea încerca să controleze întreaga regiune a Indo-Pacificului (adică emisfera estică) şi o astfel de dominaţie ar putea repeta scenariul hegemoniei globale urmat de americani. Această comparaţie China-SUA (evident, mult mai nuanţată) este făcută și de Robert Kaplan în cartea sa despre Marea Chinei de Sud.
În afară de rolul său în controlul regiunii Indo-Pacificului, Marea Chinei de Sud este importantă și pentru resursele sale de petrol și gaze naturale și pentru pescuit. Estimările cu privire la cât petrol se află în Marea Chinei de Sud variază, cele mai mari mergând până la a numi regiunea un nou Golf Persic, ce ar putea conține mai mult petrol decât orice regiune de pe Glob, în afară de Orientul Mijlociu. Specialiștii occidentali sunt mai sceptici cu privire la cifre, dar nimeni nu neagă importanța economică a regiunii. Dincolo de aceste resursele naturale, mai este vorba și despre tranzitul comerțului mondial. Mai mult de jumătate din flota mondială (după tonaj) și o treime din traficul maritim global trec prin Strâmtoarea Malacca și celelalte strâmtori ale Indoneziei, Sunda, Lombok, Wetar, spre Marea Chinei de Sud.
La momentul actual, dinamica forțelor în Marea Chinei de Sud este destul de complexă. Din cauza geografiei complicate a regiunii, competiția între state se desfășoară pe multiple planuri, pentru diferitele insule, recife, stânci submarine, etc. Cele mai importante dintre acestea sunt insulele Spratly, Paracel, Pratas, bancul Macclesfield și bancul Scarborough. Pentru o discuție mai amănunțită despre insulele din Marea Chinei de Sud, revendicările şi strategiile fiecărui stat, vezi „Marea Chinei de Sud, principalul teatru geopolitic al lumii”. Statele Unite este țara cu cele mai mari capabilități de a-și proiecta forța în regiune, însă se află la o distanță mare, iar cheltuielile sale militare sunt în scădere. Japonia este celălalt stat din afara regiunii cu importante interese în zonă, dar cu posibilități mult mai scăzute de a influența evenimentele. Dintre țările de la Marea Chinei de Sud, China este singura superputere și se înarmează masiv (în perioada 2005-2014 cheltuielile sale militare au crescut cu 167%). Acțiunile celorlalte state din Asia de Sud-Est nu pot fi, în fond, decât reacții la ascensiunea Chinei, și principala soluție este încercarea de întărire a relațiilor cu Statele Unite ale Americii. Taiwan, Vietnam, Thailanda, Malaysia, Singapore, Indonezia, Filipine, toate au nevoie de prezența americană în zonă pentru a putea balansa în fața ascensiunii Chinei și a evita ceea ce se poate numi „finlandizarea” lor (termenul de „finlandizare” trimite la poziția Finlandei în cadrul Războiului Rece și se referă la o situație în care un stat aflat foarte aproape de o superputere va ajunge să-și piardă independența în politica externă, find obligat să respecte interesele superputerii). Deoarece este foarte departe, Washingtonul nu ar putea niciodată să exercite un control prea mare asupra statelor din regiune și, de aceea, alianța cu America este preferabilă unei prezențe chinezești care ar putea deveni din ce în ce mai apăsătoare.
În concluzie, orice eveniment punctual din regiune, cum ar fi o dispută între navele de pescuit chineze și navele vietnameze lângă Insulele Spratly trebuie plasată în contextul mai larg al competiției pentru spațiu (geopolitic) în Marea Chinei de Sud, care este un punct strategic central în cadrul regiunii Indo-Pacificului, la rândul ei o zonă care învăluie coastele Asiei. Or, tocmai aceste coaste maritime ale Asiei și, în sens mai larg, întreaga regiune Asia-Pacific, vor reprezenta principalul teatru geopolitic al secolului al XXI-lea, pentru că Atlanticul de Nord și lumea occidentală pierd tot mai mult teren în fața ascensiunii asiatice.
Asiaticii au de obicei rabdare cand au dispute teritoriale , insa nu stiu cat mai dureaza pana vor ajunge sa se razboiasca pentru niste insule.
Al doilea razboi mondial a inceput in orientul extrem, e posibil ca urmatoarea conflagratie mondiala sa porneasca tot acolo.