Secolul al XX-lea a fost martorul evoluției comunismului de la nivelul de ideologie promovată în rândul intelectualilor, la nivelul de doctrină de stat, care a stat la baza reformării unor state precum Rusia, Cuba, statele din Europa de Est și, nu în ultimul rând, China. Pe măsură ce comunismul s-a răspândit, influențând gândirea politicienilor și oamenilor care au luptat în revoluțiile așa-zis „proletare”, acesta a devenit o alternativă la democrația vestică, ce, de multe ori, era văzută ca fiind coruptă și falsă, un paravan al dominației burghezo-capitaliste. Ideologia comunistă, însă, era greu de transpus într-o realitate a lipsei de proletari, a lipsei industrializării și dezvoltării despre care vorbea Marx. Astfel, comunismul trebuia adaptat condițiilor fiecărui stat în parte, lucru care s-a și întâmplat, primul exemplu fiind Rusia, unde Lenin și-a impus propria viziune asupra doctrinei și statului comunist. Un exemplu mult mai edificator este însă cel al lui Mao Zedong, cel care și-a pus amprenta asupra Chinei comuniste și care a creat propria sa doctrină comunistă care îi poartă numele: maoism.
Adaptarea marxism-leninismului a avut un rol esențial în victoria revoluției comuniste chineze și în construcția noii republici proclamate în 1949. Influența gândirii maoiste s-a extins însă și asupra altor state subdezvoltate din Asia, Africa sau America Latină, maoismul oferind un model de urmat pentru alți revoluționari comuniști, până în zilele de astăzi.
La început, comunismul chinezesc dorea să fie leninist, însă leninismul a fost vag și slab asimilat. Conceptele de bază erau rolul decisiv al clasei muncitoare în revoluția socialistă, partidul format după modelul celui sovietic și importanța URSS ca prim stat comunist devenit un exemplu pentru celelalte state. La începutul secolului al XX-lea, China trecea printr-o perioadă tumultoasă marcată de conflicte interne și schimbări fundamentale în cadrul societății și al sistemului de guvernare, ceea ce a facilitat expansiunea ideilor occidentale. Comunismul a fost considerat de către o parte a intelectualității chineze o eliberare și o formă de renaștere a statului chinez, în condițiile în care instituțiile vechi de guvernare nu reușeau să se adapteze noilor vremuri.
În 1921, s-a înființat Partidul Comunist Chinez (PCC), sub îndrumarea Comintern-ului, însă influențele prezente în societate, problemele și formele tradiționale de gândire au avut un impact puternic asupra partidului, care nu avea nici experiență și nici planuri bine stabilite, astfel că sprijinul Partidului Comunist Sovietic era esențial pentru dezvoltarea sa. Trebuie precizat faptul că influența sovietică nu a fost doar leninistă, ci și stalinismul a avut un rol major în construcția Partidului Comunist Chinez, mai ales că, după reformarea partidului din 1927, odată cu plecarea din partid a celor acuzați de deviaționism de dreapta, s-au conturat două linii politice: una influențată de Moscova, de politicile și ideile lui Stalin, care adaptase doctrina marxist-leninistă la propria sa viziune, și o altă linie reprezentată de Mao. Stalinismul poate fi considerat însă și ca o formă de limitare a dezvoltării maoismului într-o primă etapă, deoarece Moscova era considerată modelul principal de urmat, politicile lui Stalin și exemplele lui erau adoptate de către PCC, iar acest rol nu putea fi depășit sau ignorat de către Mao. De asemenea, Mao nu avea la îndemână nici prestigiul ideologic și nici puterea politică pentru a oferi o alternativă și de aceea el a fost nevoit să accepte stalinismul și să-l internalizeze.
Maoismul – idei și concepte
Maoismul nu reprezintă doar viziunea și ideile lui Mao privind revoluția comunistă și construcția socialismului, ci este și o formă de adaptare a ideologiei marxiste la condițiile din China.Teoria lui Marx pornește de la utopia unei societăți egalitare și libere față de orice fel de constrângeri, însă înfăptuirea revoluției proletare și construcția socialismului puteau avea loc doar în anumite condiții, conform teoriei sale. Marx era de părere că numai într-o țară dezvoltată, în care proletariatul reprezenta o forță reală, putea avea loc o revoluție. Ideile sale însă nu se bazau pe o experiență directă: Marx a pus doar bazele unei ideologii care, pentru a putea fi transpusă în realitate, trebuia adaptată. Acest lucru l-au înțeles atât Lenin, cât și Mao, care, în lipsa unei clase proletare puternice, s-au bazat pe țărănime. Marx își imagina o revoluție proletară în Anglia, dar nu într-o țară precum China, care încă nu era pregătită pentru o astfel de revoluție. Pe de altă parte, însă, Mao nu era de acord cu viziunea lui Marx potrivit căreia omul este un subiect pasiv în fața forțelor istorice, ci credea că revoluția este posibilă și în China, cu ajutorul țărănimii și al partidului comunist.
Una dintre principalele asemănări cu leninismul, rolul acordat clasei țăranilor a însemnat pentru comunismul chinez o bază și un element cheie. Spre deosebire de statele dezvoltate din Occident, în prima parte a secolului al XX-lea China nu avea o clasă muncitorească puternică, deoarece sectorul industrial nu era încă bine dezvoltat, cu excepția câtorva zone urbane. Alte clase sociale erau burghezia, proprietarii de pământuri și țăranii, cei din urmă fiind o clasă majoritară și cea mai opresată de sistemul feudal tradițional de sute de ani. Totuși, țărănimea nu putea deveni o forță revoluționară decât cu ajutorul Partidului Comunist care trebuia să o mobilizeze și să o organizeze. Însuși Mao provenea dintr-o familie de țărani. Țăranii trebuiau, în același timp educați, afirma Mao, care considera că țărănimea avea un rol important în procesul de industrializare a țării și că „tendințele burgheze” ale acestora îi determină să opună rezistență acestui proces. Implicarea țărănimii în procesul de industrializare este definită ca „teoria noilor forțe producătoare”, astfel că nu doar proletarii erau forțe producătoare, ci și țăranii, care trebuiau să participe la realizarea obiectivelor economice impuse de către partid. Acesta este în viziunea lui Mao „marxismul adaptat circumstanțelor chineze”.
Acest marxism adaptat este ilustrat totodată de conceptul noii democrații, un concept maoist care contrazice evoluția treptată a modurilor de organizare economică, teoretizată de către Marx. Potrivit teoriei marxiste, trecere de la o organizare la alta se face printr-o revoluție, astfel că de la feudalism se trece la capitalism printr-o revoluție burghezo-democratică, iar de la capitalism la socialism prin revoluția proletariatului. Mao însă este de părere că se poate ajunge la socialism direct din stadiul de feudalism, în care se afla la începutul secolului al XX-lea cea mai mare parte a Chinei. Astfel, într-o primă etapă are loc revoluția noii democrații cu ajutorul a patru clase sociale: țărănimea, proletariatul, intelectualitatea și burghezia mică. Această nouă formă de democrație se diferențiază de democrația de tip vestic sau de cea de tip socialist din URSS și ilustrează o formă de organizare temporară a celor patru forțe revoluționare. Noua democrație se manifestă și în plan economic, acolo unde marile întreprinderile, precum bănci sau companii de transport, trec în administrația statului, pentru a proteja oamenii de dominația capitalului privat.
Un alt element împrumutat din ideologia leninistă este rolul esențial al partidului comunist, „dictatura proletariatului” din teoria marxistă fiind transformată de către Lenin și Mao în „dictatura partidului comunist”. Necesitatea acestei dictaturi era motivată de către Lenin cu ajutorul ideii de „avangardism”, conform căreia numai elita revoluționară poate conduce revoluția comunistă, iar această elită reprezenta partidul comunist. Elita aflată la conducere era formată din proletari, țărani și intelectuali. Spre deosebire de marxism-leninism, în concepția maoistă termenul „proletar” are un sens mai larg și nu se referă strict la masa proletară, ci reprezintă un set de calități morale precum abnegația, spiritul de sacrificiu în folosul comunității, autonomia în situații de luptă, energia, disciplina ș.a.m.d. Aceste calități caracterizează comportamentul ideal pentru „proletar”, țăran, intelectual sau muncitor, care face parte din conducerea proletară.
De asemenea, un alt concept important, care distinge maoismul de marxism, este continuarea luptei de clasă și după instaurarea socialismului, deoarece ideile burgheze rămân prezente în societate, ba chiar în interiorul partidului. Acesta este și motivul pentru care Mao a inițiat Revoluția Culturală în anii `60, scopul lui fiind acela de a înlătura elementele burgheze, opoziția și pe toți cei care nu aderaseră la valorile comuniste. Potrivit lui Mao, contradicțiile nu dispar niciodată din societate, pentru că ele sunt esența fiecărui fenomen sau proces. La ideea continuității luptei de clasă se adaugă și conceptul maoist al regresului istoric, care se referă la o posibilă revenire la capitalism după instaurarea socialismului. Mao considera că ideile „burgheze” rămân prezente în societate, făcând posibilă o întoarcere la capitalism.
Spre deosebire de marxism, maoismul pune mai mult accent pe voința oamenilor de a schimba societatea decât pe condițiile materiale, viziune care corespunde conceptului de voluntarism. Mao consideră că evoluția istorică depinde de voința maselor, acestea sunt responsabile pentru declanșarea revoluției și transformarea societății. Pentru această însă este nevoie de distrugere, arătă Mao, potrivit căruia construcția nu poate începe fără distrugere și numai după distrugerea vechiului poate începe procesul de construcție.
Maoismul internațional
Pe plan internațional, maoismul a funcționat ca o alternativă la capitalismul de tip occidental și la stalinismul sovietic. Mao a promovat idei precum mobilizarea maselor, implicarea țărănimii ca forță revoluționară în realizarea revoluției și distrugerea ordinii feudale și a celei capitaliste pentru construcția socialismului. Toate aceste idei au avut un impact puternic asupra multor țări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, țări cu aceleași probleme ca ale Chinei, iar astfel maoismul a devenit o concepție revoluționară internațională, câștigând tot mai mulți adepți. Lupta împotriva capitalismului și antiimperialismul a lui Mao Zedong l-a transformat într-un model al rezistenței în fața forțelor opresive ale capitalismului mondial. Adepții lui Mao și contestatarii noilor politici ale lui Deng Xiaoping au dat naștere Mișcării Internaționale Maoiste, reprezentată de către Partidul Comunist din Filipine pe de o parte, și de Mișcarea Revoluționară Internaționalistă (RIM) pe de altă parte. La baza formării RIM au stat grupul comunist de tip guerilă din Peru, Shining Path, și Partidul Revoluționar Comunist din Statele Unite.
În prezent, grupările de tip maoist precum New People’s Army din Filipine și Shining Path și-au adaptat discursul la noile probleme contemporane, dar fără să renunțe la retorica maoistă și reforma agrară. Acțiunile lor se concentrează pe protejarea drepturilor grupurilor indigene și a mediului înconjurător prin atacuri asupra corporațiilor multinaționale și asupra guvernului. Această luptă ilustrează caracterul anticapitalist și ideea protejării claselor sociale oprimate și lipsite de drepturi.
De asemenea, în India maoismul este o doctrină de referință pentru o serie de grupări maoiste, reunite sub forma Partidului Comunist al Indiei (Maoist), un partid de extremă stângă, interzis. Maoiștii indieni sunt cunoscuți cu numele de naxaliți, care face referire la o revoltă a militanților de extremă stângă din 1967, în localitatea Naxalbari. Considerată de fostul prim-ministru indian Manmohan Singh drept „cea mai mare amenințare la adresa securității naționale a Indiei”, mișcarea maoistă a comis atacuri soldate cu aproape 8.000 de victime în perioada 2001-2012, conform datelor oficiale și o serie de distrugeri asupra clădirilor publice precum școli. Aceste atacuri au avut loc cu precădere în câteva state din centrul și estul Indiei, o zonă așa-numită „coridorul roșu”, unde militanții maoiști activează având sprijinul comunităților locale. Aceștia susțin că militează pentru drepturile triburilor indigene și ale țăranilor săraci, cer redistribuția pământurilor și doresc formarea unei societăți de tip comunist. Numărul rebelilor se ridică la 40.000, dintre care majoritatea sunt fermieri, muncitori, femei și chiar copii proveniții din medii foarte sărace.
Subdezvoltarea, sărăcia și defavorizarea diverselor grupuri și clase sociale au facilitat apariția grupărilor radicalizate, cu o doctrină de tip maoist adaptată la condițiile fiecărei țări în parte. Rolul acordat de Mao clasei țărănești a devenit o inspirație pentru militanții maoiști care încearcă să îmbunătățească statutul grupurilor defavorizate și să promoveze drepturile acestora în ciuda faptului că metodele alese sunt adesea violente și chiar contraproductive.
Urmărind mișcările comuniste la nivel global, maoismul a dovedit că are un potențial mai mare decât marxismul sau stalinismul de a inspira masele. Promovând rolul țărănimii ca forță revoluționară și oferind un exemplu al luptei antiimperialiste și antisistem, Mao a câștigat o serie de adepți la nivel global, iar doctrina sa stă astăzi la baza grupărilor militante comuniste din țări precum Peru, Tanzania, India, Filipine, Nepal ș.a.m.d. În mod ironic însă, Mao a pierdut lupta ideologică din China, țară care, întocmai temerilor lui Mao, a abandonat ideologia maoistă și a îmbrățișat economia de piață și capitalismul.
Comenteaza