Inițiativa Belt and Road este un proiect despre care se discută din ce în ce mai mult în ultima perioadă, în special în contextul în care rolul Chinei pe scena globală devine tot mai proeminent. Deși, în primă fază, proiectul lui Xi Jinping avea o acoperire geografică mai mică, la momentul actual, acesta s-a lărgit, cuprinzând un număr tot mai mare de țări, de pe aproape toate continentele. O atenție sporită îi este acordată continentului african, unde tot mai multe țări se arată interesate de Belt and Road, însă apar și semne de întrebare referitoare la intențiile Chinei față de țările din Africa în baza acestui proiect, mai exact dacă inițiativa este una aducătoare de beneficii sau nu.
În septembrie 2013, la Universitatea Nazarbayev din Kazahstan, președintele Chinei, Xi Jinping, ținea un discurs în care anunța ceea ce este considerat la ora actuală drept cel mai ambițios proiect de politică externă al unei țări – Inițiativa Belt and Road. Viziunea propusă de către președintele Chinei presupune dezvoltarea a două coridoare: unul terestru – Silk Road Economic Belt – care să lege China de Europa prin Asia Centrală și Orientul Mijlociu – și unul maritim – The 21st Century Maritime Silk Road – care de asemenea are ca scop interconectarea Chinei cu Europa, dar prin intermediul unei rute care să treacă prin Asia de Sud-Est, Asia de Sud, Africa de Est, Orientul Mijlociu și Marea Mediterană.
De-a lungul ultimilor șapte ani, Inițiativa Belt and Road a devenit mult mai complexă, astfel încât, la ora actuală, aceasta propune un orizont mult mai larg decât infrastructura, care include domeniul comerțului și al investițiilor, dezvoltarea unor rețele de comunicație, crearea de locuri de muncă, schimburi interculturale între țări, toate acestea având ca scop final atât stabilirea unor relații solide între țările care fac parte din această inițiativă, cât și o strânsă cooperare regională.
Ultimii ani au adus însă și o serie de schimbări de percepție în ceea ce privește proiectul, cele mai accentuate fiind cele ale Vestului. Astfel, Inițiativa Belt and Road a început să fie văzută mai degrabă ca un instrument prin intermediul căruia China nu urmărește decât expansiunea puterii și influenței sale în lume, dar și ca o amenințare la adresa țărilor care fac parte din acest proiect.
Inițiativa Belt and Road în Africa
Dacă, la început, Inițiativa Belt and Road viza în principal zona Eurasei, treptat Africa a început să devină tot mai prezentă în acest proiect, majoritatea țărilor de pe continent fiind implicate în acesta. Primele țări care s-au ancorat acestei inițiative au fost Kenya și Etiopia, acestea dispunând și de o poziție geografică strategică, în special în ceea ce privește drumul maritim. De altfel, cele două au fost și primele state africane care au participat la primul Forum Belt and Road, desfășurat la Beijing în luna mai a anului 2017, în cadrul căruia au semnat acorduri de cooperare cu China în domeniul economic și comercial. O lună mai târziu, mai exact în iunie 2017, a fost inaugurată linia de cale ferată care leagă capitala Kenyei, Nairobi, de portul Mombassa, acesta fiind un proiect finanțat de către Exim Bank China și construit de către China Rail and Bridge Corporation. Linia ferată Mombassa-Nairobi este, de altfel, și proiectul de referință al Belt and Road în Africa de Est. Începută încă din 2014, linia de cale ferată, care se întinde de-a lungul a 470 kilometri, este parte dintr-un proiect mai amplu – o cale ferată de aproximativ 840 kilometri – care își propune să lege Sudanul de Sud, Republica Democrată Congo, Rwanda, Burundi și Etiopia cu Oceanul Indian. Mai mult decât atât, în septembrie 2018, Kenya a semnat și un acord de cooperare cu China în contextul Belt and Road, cu scopul de a întări parteneriatul dintre cele două țări.
În ceea ce privește Etiopia, în septembrie 2018, aceasta a semnat și ea un memorandum de înțelegere cu China din dorința de a promova cooperarea în contextul Inițiativei Belt and Road. De asemenea, China Railway Group și China Civil Engineering Construction Corporation au fost direct implicate în construcția linei de cale ferată Addis Ababa-Djibouti, la a cărei finanțare s-a alăturat și Eximbank China. Aceasta este prima și cea mai lungă cale ferată electrică transfrontalieră din Africa, ea întinzându-se pe o distanță de 756 de kilometri.
Egiptul joacă și el un rol semnificativ în proiectul Belt and Road, pivotul principal în acest sens fiind Canalul Suez, punctul de conexiune între Asia, Africa și Europa. Bazele cooperării dintre China și Egipt în contextul Inițiativei Belt and Road au fost puse în ianuarie 2016, moment în care cele două țări au semnat un memorandum de înțelegere și și-au luat angajamentul de a crea Zona de Cooperare Economică și Comercială China-Egipt Suez. De altfel, compania chineză Tianjin Economic-Technological Development Area (TEDA), specializată în producerea fibrelor de sticlă, echipament agricol și electric, își desfășoară activitatea industrială pe o suprafață de aproximativ 7.25 km² în zona Canalului Suez. Alte proiecte de infrastructură în Egipt cu sprijinul companiilor chineze au ca scop construcția de autostrăzi, centrale electrice, hidroenergetice, solare și linii de transmisie de înaltă tensiune. La începutul anului 2019, în Cairo a fost inaugurat Centrul de cercetare pentru cooperare în contextul Inițiativei Belt and Road, care are ca obiectiv efectuarea de studii și cercetări în domeniul economic și tehnic care să permită punerea în practică a viitoarelor proiecte dintre cele două țări.
O altă țară care are o poziție favorabilă în cadrul Inițiativei Belt and Road este Djibouti, dat fiind faptul ca aceasta reprezintă „poarta de intrare” către Marea Roșie. Practic, Maritime Silk Road își propune să traverseze strâmtoarea Bab el-Mandeb, continuând cu Marea Roșie și urmând ca acesta să ajungă până la Canalul Suez, ceea ce face din Djibouti un important punct strategic în cadrul planului. În noiembrie 2017, China și Djibouti au pus bazele unui parteneriat strategic care presupune cooperarea în proiecte de infrastructură, precum și dezvoltarea unei zone economice libere în domeniul agriculturii. Tot în 2017, China a deschis prima sa bază militară pe teritoriu străin, în apropierea portului Doraleh, din capitala Djibouti. Proiectul portului Doraleh a fost început încă din 2015 și a fost realizat tot sub tutelă chineză, fiind susținut de compania China Merchants Group.
Interesul pentru inițiativa chineză s-a extins și către alte țări din Africa în ultimii doi ani. În iulie 2018, China și Senegal au semnat un acord bilateral și un memorandum de înțelegere cu privire la Inițiativa Belt and Road. De altfel, Senegal a fost prima țară de pe coasta vestică a Africii care a semnat un document de cooperare în contextul Belt and Road. În septembrie 2018, Mauritius a semnat cu China un memorandum de înțelegere, acesta reprezentând un rezultat al negocierilor referitoare la viitorul acord de liber schimb între cele două țări și care practic, pe lângă faptul că va promova cooperarea între ele, va avea în vedere și implementarea proiectului Belt and Road. În martie 2019, Maroc și China au pus bazele unui consiliu care să promoveze Inițiativa Belt and Road. Consiliul are scopul de a implementa reglementările acordului bilateral semnat între cele două țări în noiembrie 2017, în contextul BRI. Acest consiliu își propune să creeze o conexiune mai strânsă între China și Maroc prin consolidarea schimburilor comerciale și încurajarea investițiilor între cele două țări.
Critici la adresa Belt and Road în Africa
Deși proiectul lui Xi Jinping a cunoscut o mare amploare pe continentul african, la ora actuală nu mai puțin de 40 de țări africane fiind implicate în acesta, Inițiativa Belt and Road a reușit să atragă după sine atitudini mai puțin pozitive și o serie de întrebări legate de intențiile Chinei fată de țările africane.
Prima și poate cea mai puternică critică la adresa proiectului Belt and Road în Africa este cea legată de împrumuturile oferite de către China țărilor africane sau așa numita „capcană a îndatorării” (debt trap), sintagmă folosită cu precădere în presa vestică atunci când vine vorba despre acest subiect. Practic, China este acuzată de faptul că finanțează proiecte în țările din Africa prin acordarea de împrumuturi de mari dimensiuni, iar în momentul în care statele primitoare nu își pot onora datoriile, acestea sunt nevoite să facă o serie de concesii în favoarea Chinei astfel încât să fie degrevate de obligațiile financiare. Această îngrijorare a determinat țări din Africa să renunțe la anumite proiecte finanțate de către China sau să le renegocieze. Atât Sierra Leone, cât și Tanzania au decis să suspende o serie de programe dezvoltate cu ajutorul Chinei de teama posibilității de a nu fi capabile să înapoieze împrumuturile acordate. În Kenya, extinderea liniei de cale ferată Mombasa-Nairobi este pusă sub semnul întrebării întrucât, pe fondul acuzațiilor aduse la adresa Chinei referitoare la practicarea unei diplomații de tip „debt trap”, Beijingul a decis demararea unor noi verificări pentru a stabili dacă proiectul mai este fezabil și merită să mai fie finanțat.
Mai mult decât atât, implicarea activă a Chinei în Africa este percepută de unii observatori drept o formă de neocolonialism, cea dintâi urmărind de fapt să acapareze resursele naturale ale țărilor africane ca o consecință a incapacității acestora de a rambursa împrumuturile oferite. În aceeași logică se încadrează și criticile care au vizat componenta militară. Acestea au fost alimentate ca urmare a deschiderii de către China a bazei militare din Djibouti, eveniment care a fost perceput drept o dovadă a unei tendințe de expansiune militară a Chinei, cât și o reliefare a ambițiilor sale hegemonice.
O serie de acuzații la adresa Chinei au vizat și componenta referitoare la mediul înconjurător, mai exact cea legată de faptul că proiectele implementate sau cele aflate încă în derulare sunt dăunătoare mediului. În luna iunie 2019, Kenya a decis sa pună capăt pentru o perioadă proiectului de construcție a unei termocentrale pe insula Lamu — finanțat de către China — pe motiv că nu a fost analizat suficient de bine impactul pe care acesta îl are pentru arhipelag și cât de dăunător ar putea fi pentru ecosistemul maritim și pentru pescuit.
Nu în ultimul rând, unele din criticile aduse la adresa Inițiativei Belt and Road au vizat și mâna de lucru. Acuzațiile apar ca urmare a faptul că, în realizarea proiectelor din țările africane, sunt aleși muncitorii chinezi în detrimentul celor locali, iar în cazurile în care cei din urmă sunt selectați să lucreze, condițiile de muncă nu sunt cele mai favorabile.
În ciuda tuturor acestor critici care „țintesc” atât Belt and Road ca proiect, cât și China ca țară, inițiativa continuă să se extindă în Africa. La finalul anului 2018, președintele Xi Jinping declara că fondurile și împrumuturile oferite de către China țărilor din Africa au scopul de îmbunătăți infrastructura acestora astfel încât să fie înlăturate o serie de obstacole care stau în calea dezvoltării continentului. În aprilie 2019, în cadrul celui de-al Doilea Forum Belt and Road care a avut loc în Beijing, Xi Jinping a menționat în discursul său că va lua o serie de măsuri pentru a oferi proiectului unui cadru transparent, mai verde și mai controlat, prin punerea în aplicare a unor mecanisme de audit și anticorupție, toate ca o consecință a îngrijorărilor referitoare la efectele inițiativei asupra țărilor participante. Referitor la criticile legate de capcana îndatorării, președintele Băncii Asiatice pentru Investiții și Infrastructură (AIIB), Jin Liqun, declara în luna octombrie a anului trecut că proiectul Belt and Road vizează dezvoltarea rețelelor de infrastructură pentru a spori potențialul de dezvoltare al țărilor implicate, iar că în ceea ce privește situația țărilor africane, problema îndatorării acestora a apărut cu mult înainte ca ele să devină implicate în Inițiativa Belt and Road.
Implicarea Chinei pe continentul african în contextul Belt and Road rămâne una activă la ora actuală, cu multe proiecte în derulare. Dimensiunea beneficiilor pe care această inițiativă o aduce țărilor din Africa va fi vizibilă odată ce aceste proiecte vor deveni tangibile și vor oferi rezultatele așteptate atât de către China, cât și, în special, de către statele de pe continentul african. Pe baza acestor rezultate se va putea determina dacă efectele sunt pozitive sau dacă criticile aduse la adresa Belt and Road se dovedesc a fi reale.
Africa se află în mare parte sub tutela chineză, deși relația este mai mult de natură tranzacțională. Beijingul nu are control asupra Africii – pur și simplu are destui bani și poate mitui suficienți dictatori africani care să se prosterneze în fața intereselor Chinei. Dacă Beijingul nu mai plătește, Africa nu mai promovează interesele chineze. Pentru mine, acesta este un semn de slăbiciune al Chinei.