Inamicul fără față: marile puteri versus SARS-CoV-2

Boala X sau cum este cunoscută internațional, Disease X, era boala de care toți cercetătorii se temeau, dar în același timp o așteptau și se pregăteau pentru ea. Bill Gates alături de alți filantropi au investit miliarde de dolari pentru descoperierea unui vaccin universal pentru Boala X. Am putea spune metaforic că scopul lor era să pregătească „siringa” și imediat cum boala apărea, să poată crea serul special pentru noul patogen. Din păcate, cercetătorii nu au reușit până în prezent să construiască acea „siringă” salvatoare.

Netflix a prezentat, în diferite documentare, lupta contra-cronomentru a cercetătorilor în descoperirerea acestui vaccin universal, iar în mod obsesiv se repeta o frică: o nouă epidemie de tipul SARS din 2002-2003 sau MERS din 2012. Poate cel mai înspâimântător scenariu era o epidemie a unui virus care să reprezinte o combinație între virusul Ebola, care are o rată a mortalității foarte mare, dar o rată scăzută a transmiterii, și virusul SARS, care o rată a mortalității mai scăzută, dar cu o transmitere mult mai facilă. Cercetătorii se temeau că Boala X va fi o boală care se va transmite foarte ușor și va avea o rată a mortalității mare, un scenariu apocaliptic.

2020. Cu fix o zi înainte de intrarea în noul an, China vorbește pentru prima dată despre o pneumonie atipică ce face victime în regiunea orașului Wuhan. Lumea virusologiei și a epidemiologiei se zguduie. Boala X era printre noi. O lună și jumătate mai târziu avea să primească un nume oficial: COVID-19, iar virusul care făcea parte din categoria de coronavirusuri avea să fie numit SARS-CoV-2.

În luna ianuarie, China devine focarul epidemic al lumii, dar în decurs de numai 3 luni SARS-CoV-2 va crea o pandemie la nivel global, apărând focare de epidemie în țări ca Iran, Italia, Coreea de Sud, SUA, Spania, Franța, Germania, care raportează împreună peste 1 milion de cazuri și peste 65.000 de morți.

În rândurile ce vor urma vom analiza cum lumea a răspuns acestei pandemii și cum țări precum China, Coreea de Sud, Japonia, SUA și Italia au ales să gestioneze această pandemie. La final, vom enumera lecțiile pe care România ar trebui să le învețe de la acestea.

Înainte de a purcede în analiza noastră, trebuie să menționăm câteva informații de background referitoare la COVID-19. Aceasta este o boală respiratorie produsă de un virus din categoria coronavirusurilor — acea formă sferică de virusuri cu mulți perișori pe suprafață. Virusul a primit numele de SARS-CoV-2 și a apărut pentru prima dată în Wuhan în luna noiembrie sau decembrie (primele cazuri au fost identificate în decembrie 2019, dar analize ulterioare au indicat că unele cazuri ar fi apărut încă din noiembrie). Virusul poate afecta orice persoană, dar în special persoanele cu boli asociate sau care au un sistem imunitar slăbit, producând pneumonie și alte complicații, care pot conduce la deces. Ironic este că în trecut pneumonia era numita „prietenul oamenilor bătrâni” (old people’s friend), pentru că le scurta suferința. Când vine vorba de decese, acest nou coronavirus a afectat în special bătrânii. Rata mortalității acestui virus este estimată a fi între 1-3%, dar la bătrâni poate ajunge până la 15-20%. În comparație cu SARS, care avea o rată de mortalitate mai mare, de aproape 10%, dar o rată de răspândire mai mică, SARS-CoV-2 a reușit să atingă stadiul de pandemie, fiind transmis și fără ca o persoană să dezvolte simptome — cum era cazul SARS, MERS și al multor alte virusuri, a căror răspândire a putut fi ținută sub control tocmai datorită intensității simptomelor.

China a fost țara în care au fost identiticate primele cazuri de infectare cu SARS-CoV-2. La sfârșitul lui 2019, prin cercurile medicale din Wuhan circulau informații despre cazuri de pneumonie atipică, existând zvonuri că aceasta ar fi provocată de virusul SARS sau de un virus asemănător. Pe 31 decembrie, China informează Organizația Mondială a Sănătății (OMS) despre mai multe de 30 de cazuri de persoane care sufereau de această pneumonie atipică. Toate cazurile păreau să conducă spre un loc comun: „Piața de Fructe de Mare Huanan” din orașul Wuhan. Primul caz cunoscut de infecție a apărut însă la persoană care nu a frecventat această piață. Simptomele acestui pacient au apărut pe 1 decembrie 2019, însă niciun membru al familiei sale nu s-a îmbolnăvit. Între 15 și 30 decembrie au început să apară aproximativ 30 de cazuri, marea majoritate legate de piața din Wuhan, care, în ciuda numelui, nu vindea doar fructe de mare sau pești, ci și animale vii sau carne de animal, precum câini, vulpi, lupi, lilieci sau șerpi. Liliecii par a fi cea mai probabilă sursă a virusului, deși analizele genetice de până acum nu au stabilit clar cum a avut loc transmiterea coronavirusului la om.

Odată identificate aceste cazuri, din partea a doua a lunii decembrie, autoritățile au închis piața din Wuhan, dar nu au luat suficiente măsuri pentru a opri răspândirea virusului. În comparație cu epidemia de SARS din 2002-2003, deși China s-a mișcat mult mai repede privind notificarea Organizației Mondiale a Sănătății și publicarea informațiilor despre virus, guvernul local din Wuhan și cel din provincia Hubei au încercat inițial să minimizeze amploarea epidemiei. Pe 19 ianuarie, în ciuda declanșării acesteia, guvernul local a permis desfășurarea unui dineu cu 40.000 de familii. Autoritățile locale au fost criticate de cetățenii chinezi, iar începând cu 21 ianuarie, guvernul central a intervenit și a implementat măsuri mult mai ferme.

Până atunci însă, virusul se răspândise deja în multe alte provincii, milioane de cetățeni chinezi plecând către locurile natale sau în vacanță, cu ocazia Noului An Chinezesc, de pe 25 ianuarie. Wuhan este un foarte important nod de transport, în special feroviar, în centrul Chinei, cât și un important centru universitar, orașul având aproximativ 1 milion de studenți, mulți dintre ei din alte provincii chineze. Pe 23 ianuarie, guvernul central a impus o carantină asupra întregului oraș Wuhan și a altor orașe apropiate din provincia Hubei, în încercarea de a încetini răspândirea virusului. Primarul orașului Wuhan a estimat însă că aproape 5 milioane de oameni au părăsit orașul înainte de impunerea carantinei .

Până pe 6 aprilie, au fost înregistrate 3.331 de decese în China, dintre care 3.212 doar în provincia Hubei, unde a pornit epidemia (începând cu 12 februarie, în Hubei a fost schimbată metodologia de diagnosticare a cazurilor, de atunci fiind considerate persoane infectate și acelea care nu au fost testate, dar au fost diagnosticate cu pneumonie, pe baza CT-ului), iar numărul persoanelor infectate a scăzut de la peste 10.000 de cazuri raportate zilnic în luna februarie la câteva zeci, în prezent. Multe persoane asimptomatice sau cu simptome ușoare, care nu au fost testate, nu au intrat în datele oficiale privind SARS-CoV-2.

În încercarea de a lupta cu epidemia, pe lângă carantina impusă în Wuhan și orașele adiacente, guvernul chinez a pornit construirea rapidă a două spitale în Wuhan (unul cu 1.000 și altul cu 1.600 de paturi), a căror finalizare a fost planificată în cel mult 2 săptămâni. De asemenea, peste 43.000 de cadre medicale, inclusiv medici militari, de pe între teritoriul Chinei, au fost trimiși în provincia Hubei, pentru a ajuta sistemul sanitar local, care a fost suprasolicitat.

Deși unele dintre acțiunile Chinei de închidere a unui oraș, carantină, izolare la domiciliu, redirecționarea de resurse și personal medical către provincia Hubei, cât și construierea de facilități pentru persoanele infectate care aveau simptome medii și ușoare au fost aspru criticate de lumea vestică acuzând încălcarea drepturilor omului, lipsă de transparență privind datele publice și acțiuni comuniste, modelul chinez de combatere a epidemiei de COVID-19 a ajuns să fie, într-un final, copiat de majoritatea statelor la nivel mondial, începând cu Italia, continuând cu Spania, Franța sau SUA și ajungând și în România.

Japonia a fost inclusă în acestă listă a statelor care au luptat împotriva focarelor epidemice de SARS-CoV-2 pentru că s-au evidențiat prin-un model special de combatere a noului coronavirus, fără a dezvolta focare de infecție, încă.

Până pe 6 aprilie, Japonia are 3.654 de persoane infectate și 73 de decese, cu mai putin de 500 de persoane infectate decât România și mai puțin de jumătate din decesele înregistrate de țara noastră, până în prezent.

Japonia a fost una dintre primele state care au descoperit persoane infectate cu SARS-CoV-2, prima țară care s-a confruntat cu un vas de croazieră care avea persoane infectate și care era ancorat într-un port din Japonia, Yokohama, dar și statul care în 2020 ar fi trebuit să găzduiască Jocurile Olimpice. Toate aceste aspecte au dictat abordarea cazurilor de COVID-19 de către guvernul japonez.

Multe critici au fost și sunt aduse Japoniei, atât din interior, cât și din exterior. Numărul mic al persoanelor infectate poate fi o oglindă a igienei foarte bune a japonezilor, a distanței lor sociale tipice culturii nipone sau a unui sistem medical performant, dar în aceeași măsură această statisică mai reflectă un aspect: Japonia nu își testează populația.

Până pe 6 aprilie, Japonia testase doar 44.172 de persoane, aproape la fel de mult ca România (40.978 de teste), care are o populație de 6 ori mai mică. Prin comparație, Coreea de Sud a testat 461.233 de persoane, deși are mai puțin de jumătate din populația Japoniei. Chiar și Vietnam, care are o populație un pic mai mică decât Japonia, dar o economie mult mai puțin dezvoltată, a testat 88.551 de persoane.

De ce nu se fac teste în Japonia? Expicațiile pot fi multiple, de la frica de colaps economic, la frica de anulare a Jocurilor Olimpice (JO au fost amânate în cele din urmă pentru 2021), la frica de panică generală, la o posibilă frică politică a guvernului lui Shinzo Abe.

În prezent, Japonia este țara cea mai pregătită în tratatrea cazurilor de pneumonie și guvernul japonez știe acest lucru. Dovadă stă faptul că deși Japonia are o populație mult mai îmbătrânită ca Italia, rata decesului în Japonia se menține la 2%, sub media globală de 5,5%. O altă explicație a acestei rate scăzute ar putea fi însă că, nefăcându-se teste, nu se știe sigur dacă anumite decese sunt din cauza unei pneumonii obișnuite sau din cauza COVID-19. Până în acest moment, în Japonia sunt testate doar acele persoane care au fost contacte directe ale unor cazuri sau au venit din zone roșii și care timp de 4 zile la rând au avut termperatură mai mare de 37 de grade. Cu toate acestea, au fost cazuri care s-au dovedit ulterior ca fiind pozitive, care nu au primit dreptul de a fi testate decât atunci când starea lor s-a agravat foarte tare. Strategia guvernului este să se concentrează în special pe clustere, fără a face teste la întâmplare (deși Japonia are capacitate de a testa 8.000 de persoane pe zi).

În tot acest timp, Japonia a luat unele măsuri precoce de prevenire, ca închiderea încă din luna februarie a școlilor și grădinițelor, informări publice, distanțare socială și recomandarea de a sta în izolare, acasă. Cu toate acestea, Japonia nu a declanșat starea de urgență națională, nu a carantinat spitale, nu a închis orașe sau nu a impus izolarea.

Dacă în luna februarie măsurile luate de guvernul prim-ministrului Shinzo Abe au produs un val de teamă și chiar panică, multe magazine rămânând fără alimente și produse de igienă intimă, odată  cu trecerea timpului și creșterea foarte mică a numărului de cazuri, dar și cu venirea primăverii, japonezii s-au relaxat și au început să iasă din nou pe străzi, cu atât mai mult cu cât este sezonul hanami (privitul florilor de cireș), care strânge foarte mulți japonezi la un loc.

În plus, este greu de crezut că numărul mic al persoanelor infectate reliefează adevărul, întrucât Japonia, pe lângă testele foarte puține, a mai făcut și câteva greșeli flagrante: nu a testat riguros toți pacienții care au debarcat de pe Diamond Princess, nava de croazieră staționată în portul Yokohama, nu i-a mai ținut în carantină suplimentară (deși erau cazuri de infectări la bordul navei pe perioada carantinei), ba mai mult, i-a lăsat să călătorească prin Japonia și să se întoarcă în țările lor pe cont propriu (unii au testat pozitiv la întoarcerea în țara natală); nu a testat persoanele din zonele unde nava a ancorat sau contacții regionali ai unor turiști de pe navă.

Lipsa de transparență, coroborată cu alte cazuri în care guvernul Japoniei a ales să tacă pentru a ascude magnitudinea problemei, precum topirea reactoarelor nucleare de la Fukushima, din 2011, face mass-media din Japonia, cât și populația japoneză sceptică privind acuratețea datelor legate de numărul infectaților. Se preconizează că și Japonia va trece în curând printr-un val de infectări, întrucât, în ultimele zile, numărul persoanelor infectate a crescut mult, în special în Tokyo.

Dacă Japonia ar putea fi mustrată de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) ca fiind elevul rebel, Coreea de Sud ar fi elevul model în combaterea epidemiei de SARS-CoV-2.

Coreea de Sud, spre deosebire de Japonia, nu a fost marcată doar de epidemia de SARS din 2003, dar și de epidemia de MERS, care deși a izbucnit în 2012 în Orientul Mijlociu, a ajuns în Coreea de Sud în 2015, când a infectat 186 de persoane și a ucis 36. La fel ca Taiwan, Coreea de Sud trăia mereu cu frica izbucnirii unei noii epidemii pe care nu o putea controla. Nu doar la nivel politic se instalase teama de Boală X, dar și la nivel social. Seriale ca „The Virus” sau „My secret love, Terrius” vorbesc despre pericolul unei epidemii cauzate de un virus care are o rată mare de mortalitate și răspândire. Din fericire, SARS-CoV-2 nu a fost virusul despre care se discuta în aceste seriale TV, dar teama de Boala X a rămas puternic înrădăcinată în Coreea de Sud. Experiența MERS din 2015, cu toate greșelile aferente și lecțiile învățate, a întărit sistemul medical coreean, pregătindu-l pentru ce avea să urmeze în 2020.

Coreea de Sud a fost și ea printre primele țări care au importat cazuri de persoane infectate cu SARS-CoV-2 din China. Turnura dramatică avea însă să apară odată cu pacientul 31. Nu se știe cum s-a infectat aceasta, dar femeia de 61 ani făcea parte dintr-un cult religios secretos, participând la slujbe și evenimente organizate de acest cult sud-coreean în zona Daegu, în ciuda faptului că prezenta simptome și a refuzat de două ori să fie testată pentru COVID-19. Aici avea să se formeze primul cluster important de SARS-CoV-2 din Coreea de Sud. 9.300 de persoane participase la acele întâlniri ale bisercii și 1.200 s-au plâns că aveau simptome asemănătoare cu răceala. Acesta a fost momentul când Coreea de Sud a început testarea în masă a tuturor persoanelor care au avut legătură cu pacientul 31, identificând primul focar important de epidemie COVID-19 din afara Chinei. Pe 18 martie, 60% dintre cazurile de infecții cu noul coronavirus din Coreea de Sud erau date de clusterul creat de pacientul 31 în zona Daegu. În total, 5.016 persoane au fost descoperite ca fiind infecate în Coreea de Sud, ca urmare acestui cluster.

După Daegu, Coreea era presărată de mici clustere formate în jurul unor spitale, al unor biserici, al unor instituții publice sau complexe rezidențiale. Coreea a importat de asemenea cazuri din Italia și Europa, dar și cazuri din Asia.

La sfârșitul lunii februarie, toți ochii erau acum asupra Coreei de Sud, lumea așteptându-se ca Daegu să devină noul Wuhan. Daegu, deși avea toate premisele să urmeze acest traseu, a reușit să evite această soartă, Coreea de Sud ajungând să aibă de la 900 de persoane infectate pe zi, cum erau diagnosticate în februarie, la doar 100 de cazuri zilele acestea. Acest lucru s-a întâmplat în primul rând pentru că statul coreean a testat foarte mult. La o populație de 50 de milioane de locuitori, Coreea de Sud a efectuat peste 460.000 de teste, iar rata mortalității este de 1,8%. La începutul lunii martie, Coreea de Sud era în topul statelor când venea vorba de numărul de teste efectuate raportat la 1 milion de locuitori.

În plus, Coreea de Sud a ieșit la bătaie cu un plan bine pus la punct: prioritatea în tratere în spitale o primesc pacienții care au un risc ridicat. Persoanele care au simptome moderate sunt redirecționate către facilități speciale, iar cei care au simptome minime sunt monitorizați de acasă. Aceștia, împreună cu contacții anumitor cazuri, sunt puși în izolare la domiciliu pentru 14 zile. Pe lângă faptul că sunt monitorizați zilnic (telefonic și prin GPS sau camere de supraveghere), Coreea de Sud a creat și o aplicație online a persoanelor infecatate sau a contacților care stau în izolare la domiciliu. Amenzile sau închisoarea reprezintă pedeapsa primită de cei care încălcă izolarea.

Coreea are în prezent o capacitate de testare de peste 15.000 de persoane pe zi, a creat 43 de zone de testare de tipul drive-through și numeroase standuri de testare a pietonilor. Toate acestea fără ca niciun oraș să fie închis sau să se impună izolare obligatorie.

Politicile sud-coreene de a interveni rapid, de a testa foarte mult și preventiv, de a face anchete epidemiologică de calitate, de a identifica și de a monitoriza și de a se baza pe ajutorul populației și pe cooperarea acesteia, fără a opri economia sau a închide orașe, au făcut din Coreea de Sud statul care a aplicat unul dintre cele mai bune modele de luptă împotriva SARS-CoV-2 — modelul democratic.

Italia este țara care a dezvoltat un focar de epidemie în timp ce dormea, cum ar putea zice Thomas Friedman. Mai exact, Italia a fost prima țară europeană care a oprit cursele aeriene cu China și apoi a așteptat ca această epidemie din China să se domolească. Puțin știa guvernul italian că virusul era deja în Italia și se răspândea la cote amețitoare în partea de nord a țării, în special în Lombardia. Când în sfârșit italienii au realizat, la sfârșitul lunii februarie, era deja mult prea târziu: erau mii de persoane infectate și deja zeci de decese. Persoanele cele mai afectate erau bătrânii, iar pneumonia, „prietenul oamenilor bătrâni”, avea să le fie ultimul companion în această viață al multor italieni, chiar dacă au fost cazuri și de bătrâni care s-au recuperat sau de tineri care au căzut victime COVID-19. Italia și-a recăpătat atenția și a început să copieze modelul chinez de a impune izolare și carantină și de a inchide școli, orașe, benzinării și chiar țara.

Dar, ca și în cazul Chinei, odată anunțate carantina și închiderea anumitor orașe din regiunea Lombardia, mii de italieni au părăsit regiunea, mergând spre sud și infectând treptat toată Italia. În același timp, în lunile februarie și martie, mii de italieni și străini care au vizitat Italia au răspândit virusul în jurul lumii. Același lucru l-au făcut și mulți români care lucrau în zona de nord a Italiei și care s-au reîntors în România.

La începutul lunii martie, multe dintre restricțiile impuse Lombardiei au devenit restricții naționale. Cu toate acestea, dezastrul a fost inevitabil și Italia a fost prima țară care a depășit China, pe 20 martie, la numărul de decese, iar mai apoi de infecții. Conform datelor publice, Italia are o rată a decesului de 12,4%, cu 7 puncte procentuale mai mult decât media de la nivel global (5,5%) și cu 8 puncte procentuale mai mult decât China (4,1%). Până pe 6 aprilie, Italia a înregistrat 128.948 de cazuri și 15.887 de decese — cea mai mare rată de deces de COVID-19 din lume.

Cum a fost posibil ca acest lucru se se întâmple într-o țară dezvoltată din Europa? Răspunsul stă în procesul de prevenție, care a fost complet ignorat de guvernul din Italia și limitat doar la închiderea zborurilor care faceau legătura cu China și la plasarea de scanere de temperatură în aeroporturi. În plus, Italia nu mai testează decât cazurile simptomatice.

Deși Italia era conștientă de o posibilă infectare din cauza turismului (turiștii chinezi adoră să călătorească în Italia), în afară de a urmări fluxul de chinezii care intră sau ies din țară și de a-i testa pe unii dintre aceștia, statul italian nu a luat măsuri preventive. De-abia la decesul numărul 300, Italia a început să adopte măsuri drastice de carantină și închidere de orașe. În același timp, a început un proces mediatic de pasare a responsabilității: prim-ministrul italian Giuseppe Conte, care în luna februarie acuza Lombardia pentru testare excesivă și pentru măsuri prea drastice, acuza acum un spital din Lombardia că nu a fost capabil să identifice virusul într-un tânăr de 38 de ani care avea să primească numele de pacientul 0. Acesta, după ce s-a prezentat la spital pe 18 februarie și a refuzat internarea, a fost lăsat să plece și a devenit un super-spreader (o persoană care transmite virusul către multe alte persoane), din cauza interacțiunii sale cu foarte multe persoane. Cu toate acestea, adevăratul pacient 0 nu a fost identificat nici până acum, cel mai probabil tânărul de 38 de ani, care a preluat virusul din comunitate, fiind pacientul cu un număr de ordinul zecilor sau sutelor.

Italia are a doua cea mai îmbâtrânită populație după Japonia, dar față de aceasta, noul coronavirus s-a extins în Italia profitând de niște hibe de sistem, pentru că SARS-CoV-2 profită de erorile umane. Dorința de a nu pune pe pauză industria turistică și economia Italiei, interesele politice, cutumele sociale, lipsa măsurilor de prevenție, populația forte îmbătrânită, dar și un sistem medical nepregătit au fost cele care au dictat soarta Italiei din ultimele luni.

Răspunsul Italiei, unul foarte dur, de închidere a orașelor și a țării a venit din păcate prea târziu pentru a salva multe dintre viețile celor răpuși de COVID-19, dar la timp pentru a evita un dezastru național.

Dacă pe Japonia o numeam elevul rebel, în timp ce Coreea a fost elevul model, SUA pare a fi tipul acela de elev care pierde startul și care se chinuie după aceea să îi prindă din urmă pe colegii lui. Deși are în fruntea sa un președinte care este obsedat de germeni, SUA a luat foarte puține măsuri concrete de prevenție a epidemiei. Stoparea zborurilor din și către China și discursurile lui Donald Trump, care asigura populația că SUA nu va fi atinsă de pandemie și că este doar o răceală, erau singurele moduri vizibile în care guvernul american se pregătea pentru lupta cu SARS-CoV-2.

Dar zarurile fusese aruncate într-o Americă atât de interconectată cu lumea. Astfel, începând cu luna martie, New York a devenit principalul focar de infecție al SUA. Pe 27 martie, SUA a depășit Italia și China la numărul raportat de cazuri de infecții, ajungând ca pe 6 aprilie SUA să aibă 337.309 de persoane infectate și 9.643 de decese. Spre deosebire de Italia, care are cea mai ridicată rată a mortalității la nivel global, în SUA rata mortalității s-a stabilizat undeva pe la 3%, sub media globală.

Cum este posibil ca cea mai puternică și dezvoltată țară a lumii să piardă startul în lupta anti-SARS-CoV-2? Răspunsul îl găsim în numărul foarte mic de teste. Până pe 4 martie, SUA efectuase mai puțin de 1.000 de teste. Azi, SUA a efectuat peste 1.500.000 de teste. Lipsa testelor nu a fost însă o strategie guvernamentală, ci din nou, un lanț de erori umane de care virusul a profitat. Mai exact: birocrația și puterea de decizie adunată în mâinile unei singure instituții: Administrația pentru Alimente și Medicamente (Food and Drug Administration—FDA). De-abia pe 5 martie, multe centre medicale, universitare și știintifice din SUA au primit aprobarea de la FDA pentru a testa. Până atunci, procesul era unul dificil și testele erau făcute la câteva centre speciale. Dispersate pe teritoriul SUA, acestea au fost principalul motiv pentru care testările erau întărziate, pierdute sau probele erau contaminate. În plus, Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (Centers for Disease Control and Prevention—CDC) au criterii de testare foarte ridicate, precum testarea doar acelor persoane care au călătorit în țări care aveau epidemii, persoane cu grave probleme respiratorii și contacții simptomatici ai persoanelor testate pozitiv cu SARS-CoV-2.

Pentru a înțelege cum SUA a pierdut statul în lupta cu epidemia, trebuie să știm că SUA și Coreea de Sud au identificat primele cazuri de persoane infectate cu SARS-CoV-2 cam în aceeași perioadă. Coreea De Sud a decis să testeze, pe când SUA a decis să aștepte.

Chiar dacă pe 31 ianuarie. SUA a impus restricții călătorilor care fuseseră în China în ultimele 14 zile, pe 19 martie a suspendat acordarea de vize obișnuite, iar pe 20 martie europenii erau interziși în SUA, administrația de la Washington nu a putut să pună o stavilă în calea SARS-CoV-2, astfel încât guvernatorii unor state au intervenit drastic. Guvernatorul New Yorkului, cel al Californiei, dar și guvernatori ai altor state importante le-au cerut companiilor să permită angajaților să lucreze de acasă, în afară de sectorul financiar și cele esentiale bunului mers al statului respectiv, și au limitat întâlnirile de grup, în timp ce oamenii erau sfătuiți să stea în auto-izolare.

SUA, deși a impus restricții la nivel de state, se luptă cu cel mai mare focar de SARS-CoV-2 din lume. Săptămânile pierdute fără măsuri de prevenție și fără a efectua teste se resimt acum în orașele americane cu densități mari de persoane, iar erorile umane nu au făcut decât să impulsioneze dezvoltarea focarelor de SARS-CoV-2.

Rândurile de mai sus ne-au demonstrat că nicio țară nu e infailibilă în lupta cu un virus a cărui răspândire este foarte dificil de oprit. Dacă unele state au reușit să gestioneze situația mai bine, în timp ce altele au făcut mai multe erori, acest lucru nu s-a datorat doar măsurilor foarte eficiente, ci și altor factori imprevizibil precum formarea de clustere, demografia, cutumele sociale, dar și jocurile politice.

Dar toate aceste experiențe ar trebui cernute, iar România ar trebui să aleagă cele mai bune variante.

Până acum, România a mers pe un model italian, și nu atât de mult pe unul chinez sau sud-coreean. România nu face foarte multe teste și nici anchete epidemiologice — lucru care ar fi facilitat identificarea persoanelor asimptomatice care pot răspândi silențios noul coronavirus. România nu mai testează contacții persoanelor confirmate ca fiind infectate cu SARS-CoV-2, decât dacă acestea prezintă simptome, deși se știe acum că un număr considerabil de persoane infectate sunt asimptomatice (există informații că aproape o treime din persoanele infectate în China au fost asimptomatice și nu au fost incluse în statisticile oficiale).

„Testați, testați și iar testați”, acestea sunt indicațiile Organizației Mondiale a Sănătății, dar foarte puține țări s-au conformat acestui dicton. De ce sunt importante testele? Pentru că așa cum am explicat mai sus, acestea identifică și persoanele infectate cu SARS-CoV-2 asimptomatice și care pot transmite virusul. Tocmai aceste persoane vor fi cele care vor trasforma această pandemie în epidemii ciclice de SARS-CoV-2, asemănătoare celor de gripă. A fost deja demonstrat că virusul nu rezistă razelor ultraviolete, de aceea se presupune că vara virusul își va face foarte puțin simțită prezența, dar totuși va rezista în anumite persoane, transmițându-se limitat în comunitate, și odată cu revenirea temperaturilor optime (toamna și primăvara) va produce noi focare epidemiologice. Dacă la SARS pacienții puteau tramite virusul doar dacă erau simptomatici și astfel toate cazurile de persoane infectate au fost identificate și tratate, la SARS-CoV-2, lucrurile sunt mai complicate. Cel mai bun exemplu de cum coronavirusurile pot rezista în timp și crea noi epidemii este MERS. Apărut în Orientul Mijlociu în 2012, când a creat o epidemie importantă, MERS a revenit furtunos în 2015 în Coreea de Sud.

Prin urmare, concentrarea strictă doar pe combaterea epidemiei în acest moment, fără o strategie clară pentru combaterea răspândirii coronavirusului și a posibilelor viitoare epidemii este în dezavantajul României și al lumii.

Statul român ar trebui să învețe de la alte state:

• Prevenția este o măsură vitală în lupta cu SARS-CoV-2; măsuri precum închiderea de orașe, izolarea și restricționarea traficului vor duce la micșorarea numărului de infectări.
• Testarea cât mai multor persoane este vitală în procesul de eradicare a coronavirusului. Până în prezent, România a efectuat 40.987 de teste, adică 2.113 de teste la 1 milion de locuitori. Coreea de Sud, a efectuat 8.920 teste la 1 milion de locuitori.
• Toate cazurile identificate trebuie investigate, pentru a identifica sursa infecției și mai ales persoanele care au fost infectate de aceste cazuri noi. Altfel, aceste persoane vor fi identificate doar când vor avea simptome, timp în care vor fi transmis virusul altor persoane.
• Personalul medical trebuie să primească măști, ochelari, mânuși și alte echipamente de protecție, pentru a limita cât mai mult posibil infectarea sa și focarele de infecție în spitale, unde se găsesc numeroase persoane vulnerabile.
• Oprirea diferitelor sectoare economice se poate resimți în nivelul creșterii economice, dar spre deosebire de China, care este supranumită atelierul lumii, România are angajați în special în sectorul terțiar, cel al serviciilor, mulți dintre care își pot efectua activitatea de acasă.
• Sectorul turistic (hoteluri, restaurante, baruri) va fi cel mai afectat. Statul român deja a urmat modelul Chinei, care a trasformat hotelurile în spații pentru personalul medical sau pentru persoanele cu simptome ușoare. Dacă China reușete să-și repornească economie și datorită ajutoarelor și subvențiilor oferite de statul chinez, României îi va fi mai greu.

Surse poze: Poză 1: Flickr/MFish_;  Poză 2: Flickr/whiz-ka; Poză 3: Flickr/Hospital Clinic; Poză 4: Flickr/Yoshikazu Takada; Poză 5: Pixabay/eggtart221; Poză 6: Flickr/Simon; Poză 7: Flickr/U.S. Pacific Fleet; Poză 8: Flickr/Brecht Bug; Poză 9: Flickr/Pedro Cambra