Europa și noua bancă a Chinei

În ultimele săptămână au apărut noi informații despre Banca Asiatică pentru Investiții în Infrastructură (Asian Infrastructure Investment Bank – AIIB). Dacă în luna martie zvonurile spuneau că China a renunțat la dreptul de veto, se pare că până la urmă, datorită deținerii a 25-30% din drepturile de vot, China va putea bloca decizii legate de schimbarea structurii băncii sau admiterea de noi membri.

Zvonurile din martie, în legătură cu renunțarea la dreptul de veto, erau legate de admiterea marilor țări europene în AIIB. Astfel, Marea Britanie, Franța, Germania sau Italia ar fi fost de acord să adere la AIIB doar dacă China renunța la dreptul de veto. Se pare însă că motivațiile din spatele deciziilor europene au fost mai complicate.

O cursă europeană până la Beijing

După ce bazele băncii AIIB au fost puse la Beijing, în luna octombrie 2014, SUA a demarat un lobby puternic, încercând să-și convingă aliații europeni și asiatici să nu devină membri ai instituției. La baza strategiei stăteau mai multe motivații: oficial, americanii aveau multe dubii în legătură cu standardele noii bănci, în domenii precum transparența finanțării, drepturile omului sau protecția mediului. Neoficial, însă, SUA vedea AIIB ca fiind un competitor al Băncii Asiatice de Dezvoltare (Asian Development Bank – ADB) sau poate chiar al Băncii Mondiale, în regiunea Asiei. De asemenea, SUA vedea în inițiativa chineză o încercare de a-și întări puterea economică și importanța globală, prin remodelarea cadrului instituțional global (în paralel cu înființarea AIIB, China lucrează, alături de statele BRICS, la înființarea Noii Bănci de Dezvoltare – New Development Bank). Astfel, așa cum afirma un oficial american anonim, SUA nu considera că „girarea tuturor acțiunilor sale este un mod bun de a administra ascensiunea Chinei”.

Dar Washington avea să aibă o mare surpriză când, pe 12 martie, Marea Britanie a anunțat că dorește să devină unul dintre membrii fondatori ai AIIB. China stabilise un termen limită pentru depunerea candidaturilor, pe 31 martie, iar acesta se apropia. Decizia Marii Britanii a fost un șoc, deși nu era primul stat european care își manifestase intenția de a adera la AIIB – această onoare a revenit Luxemburgului, un important centru financiar.

Dar șocul și mai mare a venit zilele următoare: Franța, Germania și Italia s-au înghesuit și ele la coadă. Pierduseră startul, dar nu voiau să rateze oportunitatea, acum că Marea Britanie deschisese cutia Pandorei. Faptul că trei dintre cele mai mari 10 economii ale lumii au anunțat în aceeași zi că aderă la AIIB a lăsat în urmă lobby-ul american. În zilele următoare au urmat Spania, Olanda, Polonia, Elveția și țările scandinave, cât și Australia, Coreea de Sud, Israel și Turcia. SUA fusese abandonată de aliații săi. Doar Japonia a rămas pe poziții, deși până și în Tokyo au avut loc unele dezbateri în legătură cu decizia care ar trebui luată.

La sfârșitul termenului, 17 state europene (excluzând Rusia și Turcia) deveniseră membri fondatori ai AIIB. În Europa de Vest, pe lângă statele liliputane ca Andorra sau Liechtenstein, doar Irlanda și Belgia rămăseseră în afara AIIB. În Est, însă, situația era diferită: doar Polonia aderase, însă Ungaria își făcuse publică intenția de a deveni un membru ordinar al AIIB. În viitor, Ucraina și Cehia ar putea adera și ele.

Este puțin ironic că apartenența la noua bancă înființară de Republica Populară Chineză este aproape identică, dar în oglindă, cu diviziunea Europei din timpul Războiului Rece: statele vestice sunt membre, iar fostele state comuniste nu par interesate. Polonia este singura excepție, pe undeva normală totuși, Polonia fiind cea mai mare economie a Estului și un stat care vrea să stea la masa marilor puteri.

Dar ce a convins marile economii europene, în același timp vechi aliați ai SUA, să se întreacă într-o cursă până la Beijing cu scrisorile de aderare la AIIB în mână?

Marea Britanie și-a urmărit interesul strategic. Aforismul Lordului Palmerston, prim-ministru al Regatului Unit în secolul al XIX-lea, domină gândirea britanică și astăzi: „Nu avem aliați eterni și nu avem inamici eterni. Interesele noastre sunt eterne și este datoria noastră să urmăm acele interese…”. În ultimii ani, oficialii britanici în frunte cu prim-ministrul David Cameron au făcut tot posibilul să atragă investiții chineze, inclusiv în domeniul energiei nucleare și doresc să transforme City of London, centrul financiar al țării, în principalul centru de comerț off-shore în renminbi al Europei. Astfel, decizia de a adera înaintea altor state europene la AIIB a fost probabil gândită pentru a convinge China să plaseze sediul european al băncii în Londra și nu în Luxemburg sau Frankfurt. Importanța interesului economic stă în dezvăluirea ulterioară a rolului pe care l-a jucat Geroge Osbourne, cancelarul trezoreriei, care nu a ținut cont de opoziția Ministerului Afacerilor Externe și l-a convins pe David Cameron să aprobe aderarea la AIIB.

Celelalte țări europene și-au motivat decizia de adera la AIIB argumentând că din poziția de membri fondatori vor putea să se asigure că regulamentul băncii se va ridica la standarde înalte, evitând astfel probleme de mediu, probleme cu corupția, probleme cu drepturile omului sau probleme de transparență. Deși acest lucru este adevărat, cel mai probabil statele vestice au decis să adere la AIIB pentru a oferi companiilor lor oportunitatea de a obține contracte de infrastructură. Regulile care tocmai au fost decise par a acorda dreptul de participare la licitații tuturor companiilor interesate, nu doar celor din statele membre, dar în realitate este posibil ca banca să favorizeze companiile statelor membre, în special când este vorba de membri cu o pondere importantă.

Dar a câștigat și China de pe urma intrării Europei de Vest în AIIB? La prima vedere, da: imaginea AIIB a fost considerabil îmbunătățită, în timp ce SUA a părut a fi pierzătorul care nu a mai găsit niciun scaun liber atunci când muzica s-a oprit. Dintr-o bancă regională, dominată de China, AIIB a ajuns să aibă membri pe aproape toate continentele, iar prezența aliaților SUA, din Europa până în Australia și Coreea, alungă imaginea de inițiativă anti-americană. Dar tocmai această prezentă a statelor dezvoltate aduce o problemă pentru China: AIIB nu mai este o bancă pe care Beijingul poate să o domine. Deși China încă deține suficiente voturi pentru a putea bloca inițiativele altora, nu își mai poate impune propria viziune. Deja Beijingul se confruntă cu situații dificile, precum alegerea a 11 vicepreședinți.

Intrarea statelor vestice va avea probabil chiar efectul așteptat de acestea: AIIB va avea standarde vestice. Dacă o bancă dominată de China, cu membri precum Cambodgia sau Uzbekistan, ar fi putut acorda împrumuturi unor proiecte controversate, AIIB-ul în forma sa actuală probabil nu va putea face acest lucru. Toate statele vestice membre AIIB au atât o societate civilă foarte implicată, cât și ONG-uri sonore, care vor pune presiune pe conducerea băncii pentru a preveni orice împrumut controversat. Astfel, AIIB nu va putea prelua rolul pe care l-au jucat până acum marile bănci chineze, precum China Development Bank sau Import-Export Bank of China, care acordau împrumuturi considerabile unor state autoritate, evitate de Banca Mondială sau de alte instituții internaționale cu standarde înalte. Acest rezultat va fi unul bun pentru imaginea AIIB, dar va limita capacitatea Chinei de a folosi instituția ca un instrument de politică externă.

Ce impact va avea prezența europeană în AIIB vom afla odată ce documentele fondatoare ale băncii vor fi definitivate și publicate și mai ales în primii ani de viață ai instituției. Ea ar putea juca un rol important în creșterea șanselor de succes ale băncii, dar s-ar putea să transforme AIIB într-o instituție mai degrabă asemănătoare Băncii Asiatice pentru Dezvoltare sau Băncii Mondiale, decât unei alternative radicale la actuala ordine instituțională globală.