În discursul de Anul Nou și mai apoi, în cadrul plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Coreean din aprilie, liderul nord-coreean, Kim Jong-un, a subliniat rezultatele obținute în materie de înarmare nucleară și necesitatea orientării către dezvoltarea și creșterea economică a Coreei de Nord. Spre deosebire de tatăl și bunicul său, acesta și-a „legitimat poziția de lider prin performanțele economice”, ceea ce îl leagă nu doar de cererile mai ridicate ale unei clase de mijloc nord-coreene în formare, dar și de actualul sistem de sancțiuni internaționale. Cu alte cuvinte, pentru conducătorul de la Phenian, mizele politice merg dincolo de Panmunjom sau Singapore.
Definită ca un sistem „hibrid”, structura economică a Coreei de Nord actuale nu mai este una tipic socialistă, centralizată, cum a fost în perioada Războiului Rece, timp de aproape jumătate de secol. În a doua jumătate a anilor 1990, foametea determinată de prăbușirea blocului sovietic și a importurilor, inundații și apoi de secetă a condus nu doar la aproximativ 2 milioane de victime, ci și la o reevaluare a capacității statului de redistribuire eficientă a resurselor. Astfel, nemaifiind capabil de asigurarea rațiilor, în special la țară, guvernul nord-coreean a luat măsuri de liberalizare limitată a economiei.
Kim Jong-il, tatăl actualului lider, a acceptat, de facto, apariția unor piețe negre pentru bunuri de consum, care treptat, a condus la formarea a două sisteme de prețuri, de stat și privat, și la crearea unei clase de comercianți și oameni de afaceri nord-coreeni, numiți „donju”. Acesta a încercat ulterior să limiteze reformele de liberalizare, cerând cetățenilor să cumpere numai de la stat și limitând circulația valutei, inițiind o devalorizare monetară în 2009, cu intenția de a restabili un sistem economic centralizat. Rezultatul a fost pierderea banilor deținuți la negru de populație, o hiperinflație și proteste în mai multe orașe, guvernul văzându-se nevoit să facă un pas înapoi. Doi ani mai târziu, a venit la putere Kim Jong-un, care a elaborat și a adoptat ca politică de stat conceptul de „byungjin” (progres în paralel): dezvoltarea concomitentă a programului nuclear și a economiei.
Pentru o perioadă, cele două deziderate au părut să se îmbine foarte bine. Mai întâi, apogeul testelor nucleare și balistice din ultimii ani, lansarea rachetei intercontinentale Hwasong-15, în noiembrie 2017, a dovedit capacitatea nord-coreenilor de a se auto-apăra și de a descuraja o eventuală acțiune militară străină, cum preciza liderul nord-coreean în ianuarie 2018. Apoi, stabilitatea monetară, boomul din construcții, creșterea salariilor, a numărului deținătorilor de mașini și smartphone-uri, a bicicletelor electrice, pe scurt avântul unei economii de consum, au creat imaginea stabilității și prosperității sub regimul lui Kim Jong-un.
Totodată, cel de-al treilea Kim pare să fi înțeles lecția din 2009, adică ireversibilitatea revenirii la un sistem economic centralizat, numindu-l premier pe artizanul reorientării limitate din anii lui Kim Jong-il, Pak Pong-ju, și adoptând semi-oficial o serie de reforme. În agricultură, a continuat abandonarea tacită a sistemului colectiv și a fost încurajată inițiativa prin dublarea numărului de piețe și acceptarea sistemului paralel de prețuri. În industrie, fabricile de stat au obținut mai multă independență în numirea angajaților, stabilirea salariilor și pe lângă acestea, cu acordul tacit al guvernului, noua clasă de mijloc și-a dezvoltat propriile afaceri.
Numiți de sud-coreeni „capitaliștii roșii”, antreprenorii nord-coreeni au acaparat sectorul serviciilor, urmând să returneze statului aproximativ 30% din câștiguri, o rețea de afaceri pe care Andray Abrahamian, director asociat al Choson Exchange, organizație non-profit destinată pregătirii specialiștilor nord-coreeni în afaceri și politică economică, o compară cu „chaebol-urile” sud-coreene. Abrahamian atrage atenția asupra foarte popularei concepții greșite conform căreia în Coreea de Nord „totul este condus de stat”.
Oficial, în statul nord-coreean, entitățile private nu se pot angaja în tranzacții comerciale internaționale. În realitate însă, treptat a luat naștere un sistem de mită și corupție prin care, protejați de oficiali sau membri de partid, investitorii nord-coreeni primesc de facto o serie de drepturi comerciale și se bucură de mai multă autonomie decât prevede legea. În plus, potrivit unor surse sud-coreene, majoritatea nord-coreenilor sunt implicați într-o formă sau alta (și) în activități „private”, ceea ce crește presiunea asupra promisiunilor liderului de la Phenian. În timp ce profesorul Rüdiger Frank portretizează Coreea de Nord ca un stat care „a început să joace jocul capitalist, mai mult decât oricare alt stat socialist a făcut-o vreodată”, politica dusă de Washington și deciziile diplomaților din New York par să ridice însă probleme pentru strategia economică a lui Kim Jong-un.
După ce înregistrase o creștere record pentru ultimul deceniu, în 2016, statisticile curente arată că economia nord-coreeană a scăzut anul trecut cu 3,5%, cel mai mare declin după 1997, situație proclamată ca un succes al regimului de sancțiuni instituit recent.
Începând cu 2006, ca urmare a primului test nuclear nord-coreean, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o serie de rezoluții de condamnare și impunere a restricțiilor asupra regimului de la Phenian. Considerate cele mai drastice de până acum, rezoluțiile din ultimii doi ani au adăugat prohibiției în investiții, traficului de arme și importului bunurilor de lux, importurile și exporturile nord-coreene ale unor resurse importante: cărbune, minereuri feroase și neferoase, petrol, textile, țintind, per total, 90% din totalul exporturilor nord-coreene. Mai întâi, în august 2017, au fost interzise exporturile de cărbuni, fier, plumb și fructe de mare. Acestora li s-au adăugat, o lună mai târziu, restricții în privința petrolului, rafinat și nerafinat, și a textilelor. În final, în decembrie, Coreei de Nord i s-a impus o limită a importurilor de petrol de 500 de milioane de barili pentru anul curent, respectiv întoarcerea tuturor nord-coreenilor care lucrează în afara statului, în contul guvernului de la Phenian. În plus, unilateral, SUA a intensificat, de asemenea, sancțiunile aplicate entităților și persoanelor suspecte de sprijinirea programului nuclear nord-coreean.
Per total, anul trecut exporturile au scăzut cu 37% față de aceeași perioadă a anului precedent. Până în 2016, principalii beneficiari ai exporturilor nord-coreene erau China și Coreea de Sud. Odată cu închiderea Complexului Industrial inter-coreean din Kaesong, în martie 2016, China a rămas actorul economic care să absoarbă peste 90% din exporturile Coreei de Nord. Într-un articol publicat la începutul anului, analizând dezvoltarea economică nord-coreeană din perspectiva comerțului internațional, profesorul Jai S. Mah compara exporturile nord-coreene în China cu cele în Coreea de Sud. Spre deosebire de piața chineză care urmărește obținerea de materii prime, în Sud nord-coreenii exportau, până recent, cu precădere produse electrice și electronice, produse care contribuiau la dezvoltarea economiei pe model industrial. Cu alte cuvinte, responsabile pentru creșterea nord-coreeană erau nu exporturile în contul Beijingului, ci al Seulului. Astfel, ca măsură de ameliorare a efectelor sancțiunilor, prioritară pentru Kim ar fi mai degrabă realizarea unei breșe în regimul de sancțiuni prin reluarea cooperării economice cu vecinul din sud, inclusiv o eventuală redeschidere a zonei industriale din Kaesong.
În ceea ce privește importurile, primele clivaje în regimul de sancțiuni au fost o serie de transferuri ilicite de petrol în prima jumătate a anului, care au depășit de aproape trei ori limita de 500.000 de barili impusă pentru anul curent. Cu toate că restricționarea cantității de import de petrol nerafinat poate determina un disconfort conducerii de la Phenian, comparativ cu perioada anterioară înăspririi sancțiunilor, ar putea exista o cale de contracarare. Ca sursă energetică, petrolul ar putea fi înlocuit de resursele naturale de cărbune. Presată de sancțiunile internaționale, Coreea de Nord pare a lucra la modalități de a produce combustibil lichid sintetic din cărbuni, la crearea unei „industrii chimice bazate pe cărbuni”.
Povestea transformării resurselor de gaze naturale sau cărbune în sursă alternativă la petrol își are originile în perioada interbelică, în Germania anilor ՚20-՚30, când chimiștii Franz Fischer și Hans Tropsh au dezvoltat cunoscutul proces Fischer-Tropsh de creare a combustibilului lichid sintetic rezultat din cărbuni, gaze naturale sau biomasă. Utilizat cu precădere de Germania nazistă în lipsa resurselor de petrol și de Africa de Sud supusă sancțiunilor internaționale împotriva politicii de apartheid, procesul chimic s-ar putea dovedi o alternativă viabilă pentru regimul sancționat al Coreei de Nord, stat care nu duce lipsă de resurse carbonifere. Spre exemplu, în 2015 producția de cărbuni în Coreea de Nord a fost de 27,5 milioane de tone, comparativ cu 1,8 milioane în Coreea de Sud, aceasta din urmă bazându-se pe importurile de petrol ca sursă energetică primară.
Așadar, când în mai 2016, în cadrul celui de-al 7-lea Congres al Partidului Muncitoresc Coreean, Kim Jong-un lansa un plan cincinal pentru dezvoltarea economică și menționa, pe lângă politica „byungjin”, dezvoltarea economică „independentă” a țării, făcea referire inclusiv la scăderea dependenței de importuri prin producție internă de resurse alternative la produsele de import, cu precădere petrol.
Prin urmare, cu toate că în mod incontestabil sancțiunile internaționale impuse anul trecut Coreei de Nord denotă o poziție mult mai fermă față de regimul de la Phenian, acesta pare să aibă la îndemână o serie de măsuri menite să limiteze pe termen scurt aceste efecte. De altfel, pentru Kim Jong-un mult mai prioritare ar putea fi reluarea cooperării cu vecinul din Sud prin redeschiderea Complexului de la Kaesong și propria poziție de conducere. Momentan, tactica de a arunca vina asupra Washingtonului pentru menținerea sancțiunilor pare să se intensifice, dar există și specialiști care se întreabă ce s-ar întâmpla dacă, odată ridicate sancțiunile, economia nord-coreeană nu ar avea performanța așteptată, din cauza lipsei reformelor structurale, complete.
Kim Jong-un pare să conștientizeze că statul nord-coreean nu mai este țara de acum 50 de ani, nici China lui Deng Xiaoping sau Coreea lui Park Chung-hee, dar trebuie să ia în considerare totodată și noua clasă de mijloc, cristalizată în ultimii ani, care ar putea fi mai puțin interesată de parade sau serbări și mai mult de propriile câștiguri. O nouă perioadă dificilă asemănătoare celei din a doua jumătate a anilor ‘90 ar fi mai puțin probabil să conducă la o raliere sub autoritatea paternalistă a guvernului, cât la proteste asemănătoare celor din 2009. De aceea, evoluțiile economice din Coreea de Nord vor fi un factor cheie în determinarea politicii externe și a procesului denuclearizării.
Comenteaza