În ultimele decenii, relația dintre Japonia și Coreea de Sud a fost presărată cu nenumărate episoade de cooperare, dar și de conflict, pe seama unor aspecte istorice asupra cărora nu s-a ajuns până în prezent la un acord care să satisfacă autoritățile și popoarele celor două state. Până și numele mării aflate între Peninsula Coreea și arhipelagul japonez – denumirea acceptată la nivel internațional fiind Marea Japoniei, dar pe care Coreea de Sud o numește Marea de Est – reflectă diferența de viziune dintre Seul și Tokyo.
Dintre temele care generează poziții contradictorii, două revin mereu cu forță în prim-plan. În primul rând, conflictul din jurul subiectului femeilor de reconfortare pare a evolua, chiar dacă nu se poate admite cu certitudine că acesta va fi soluționat cu ajutorul noii Fundații pentru Reconciliere și Vindecare, înființată ca urmare semnării acordului din decembrie 2015 de către miniștrii de externe japonez și sud-coreean. În ciuda acestui acord, animozitățile pe această temă continuă să frâneze dezvoltarea relației dintre cele două state asiatice care, altfel, ar putea să-și atingă potențialul la nivel comercial, economic, cultural, social și de securitate. Apoi, disputa geografică și istorică legată de Stâncile Liancourt, cunoscute drept insulele Dokdo/Takeshima, deși latentă, este a doua piedică ce stă în calea apropierii dintre cei doi vecini.
În relațiile bilaterale dintre cele două state, singurul interes comun imediat, ce pare a avea o importanță mai mare decât problema insulelor, îl reprezintă amenințarea nord-coreeană, generată de ale sale rachete balistice și teste nucleare.
Mai mult decât în orice altă parte de pe glob, în Asia, accesul la resursele maritime și la cele mai importante rute comerciale au determinat, în timp, nașterea unor controverse legate de granițele maritime dintre state. Conflictele izvorâte în jurul unor insule, recifuri, bancuri de nisip sau roci scufundate nu sunt rare deci în regiunea Pacificului, iar cele mai elocvente exemple sunt revendicările Chinei și Japoniei asupra Insulelor Senkaku/Diaoyu, tensiunile apărute între China și Filipine cu privire la lanțul de insule, insulițe și recifuri Spratly din Marea Chinei de Sud, precum și disputa dintre China și Vietnam asupra Insulelor Paracel.
Trecut și prezent
În ce privește Insulele Dokdo/Takeshima, neînțelegerile dintre Tokyo și Seul își au originea în evenimentele imediat următoare încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. După semnarea tratatului de pace de la San Francisco din 1951 de către Japonia și alte 48 de țări, Coreea de Sud trasa o linie de demarcație de-a lungul Mării Japoniei, înglobând și cele două insule. Asupra acestora avea să-și impună oficial controlul administrativ trei ani mai târziu, devenind suverană de facto, situație acceptată tacit la nivel mondial. Linia Rhee, așa cum a fost denumită după numele președintelui de atunci al Coreei de Sud, se întindea până la 60 de mile marine față de coasta Peninsulei Coreene. Autoritățile nipone au protestat la acel moment, susținând că au revendicat oficial insulele încă din 1905 și au început așadar să aducă dovezi care să demonstreze că aceste roci le aparțin de jure. În consecință, Japonia i-a propus Coreei de Sud încredințarea judecării cauzei Curții Internaționale de Justiție, dar s-a lovit de opoziția Seulului. În 1965, părțile semnau Tratatul de normalizare a relațiilor nipono-coreene, din care orice notă referitoare la dispută era scoasă, oficialii celor două țări precizând în schimb că se angajează ca orice conflict ulterior să fie rezolvat pe cale diplomatică.
Ultimul deceniu a adus însă o intensificare a dezacordului, adesea pe fondul unor declarații și luări de poziții din partea unor oficiali atât sud-coreeni, cât și niponi. Începând din anii ‘90, Japonia a inclus revendicările sale referitoare la Takeshima în rapoartele sale anuale de apărare. Acest fapt a fost urmat de prima vizită oficială a unui președinte sud-coreean (Lee Myung-bak) pe insule în 2012 și, drept urmare, de rechemarea de către Tokyo a ambasadorului său de la Seul. În același an, guvernul japonez a încercat din nou să ducă disputa la Curtea Internațională de Justiție, dar fără succes.
În februarie 2015, în cadrul unei ședințe parlamentare, ministrul de externe japonez adopta o poziție explicită și intransigentă cu privire la problema insulelor, descriindu-le drept „teritoriu originar nipon”. Răspunsul conducerii de la Seul a venit imediat, printr-o declarație în care Dokdo era declarată „teritoriu incontestabil coreean din punct de vedere al istoriei, geografiei și dreptului internațional”.
În fapt, nici reglementările internaționale în domeniu nu oferă o schemă clară cu caracter obligatoriu ce poate soluționa astfel de dispute teritoriale. Astfel, la nivel global, cele două insule principale înconjurate de 89 de insulițe, roci vulcanice, recifuri, din care 37 recunoscute ca teritoriu permanent, sunt situate în Marea Japoniei și poartă denumirea de Stâncile Liancourt, după vasul unor vânători de balene francezi care au trecut pe acolo în 1849. Însă, cei doi aliați ai Statelor Unite nu au reușit să se pună de acord în privința numelui insulelor și nici chiar al mării ce îi desparte, întrucât Coreea de Sud o privește drept Marea de Est, iar Japonia drept Marea Japoniei. În prezent, la nivel internațional, apele ce scaldă țărmul Japoniei la vest sunt desemnate ca Marea Japoniei.
Apărute în urma activității unui vulcan (inactiv în prezent), micile insule sunt în mare parte nelocuibile din cauza reliefului stâncos, cu foarte puțină vegetație, și a climei dure, motiv pentru care din 1981 există doar doi rezidenți – un pescar coreean și soția sa – care trăiesc într-o casă de-a lungul țărmului, plătită de către autoritățile provinciale. În timp ce familia locuiește pe insula vestică (Seodo), pe cea estică (Dongdo) se regăsește un far administrat prin rotație de 5 persoane, un heliport, 2 funcționari și un contingent de 40 de ofițeri sud-coreeni care patrulează încă din 1954.
Importanța acestor formațiuni stâncoase în privința cărora se mai dezbate încă dacă se încadrează în categoria insulă sau colecție de roci, constă în miza economică și politică pe care o implică stăpânirea lor. Conform reglementărilor internaționale, o insulă trebuie să fie vizibilă la flux, locuibilă și să-și poată susține singură activitatea economică, caz în care statul de care aparține aceasta va beneficia de 12 mile maritime de ape teritoriale împreună cu 370 de km de zonă economică exclusivă. Așadar, recunoașterea Dokdo drept insulă îi conferă Coreei de Sud dreptul atât la pescuit în zonă, cât și la exploatarea rezervelor de minerale și hidrocarburi. Reducerea Dokdo la statutul de stâncă ar atrage după sine pierderea drepturilor asupra zonei economice amintite și menținerea celor deținute doar asupra apelor teritoriale de numai 12 mile maritime.
Insula Dokdo vs Insula Takeshima
Fiecare din cele două state a adus de-a lungul timpului dovezi care să ateste dreptul său asupra celor două bucăți de tărâm marin, dar să și demonteze argumentele celeilalte părți.
Pentru autoritățile de la Seul, grupul de insule Dokdo, în traducere Insulele Solitare, reprezintă punctul extrem estic al teritoriului coreean și apare menționat în documente guvernamentale începând din timpul guvernării Regelui Sejong (1454 – „Analele Domniei Regelui Sejong” și 1531 – „Ediția revizuită și adăugită a Studiului asupra Geografiei Coreei”). În fapt, unii istorici coreeni afirmă că zona fusese parte a teritoriului coreean începând din perioada Dinastiei Silla 512 d.Hr. Situat la 47 mile maritime față de insula coreeană Ulleungdo și 117 mile de continent, Dokdo ar fi fost recunoscut de Japonia ca parte a teritoriului coreean încă din 1696, în urma unei ciocniri între pescari niponi și coreeni.
De asemenea, guvernul de la Seul afirmă că la 1900, Dokdo se afla deja sub jurisdicția Insulei Ulleungdo, dar în 1905 a fost trecută sub administrația prefecturii japoneze Shimane în mod forțat, pentru ca, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, după eliberarea teritoriului coreean, insulele să revină de drept sub autoritatea coreeană.
De cealaltă parte, aceleași insulițe, dar sub o altă denumire – Takeshima sau Insulele de Bambus – sunt despărțite de 85 mile marine de insulele japoneze Oki, sub a căror jurisdicție s-ar afla potrivit conducerii de la Tokyo, și 114 mile față de Honshu, principala insulă a Japoniei. Asemenea Coreei, pornind de la fapte istorice și de la legislația acceptată la nivel internațional, guvernul nipon susține că acest teritoriu este parte intrinsecă a Japoniei și că ocuparea sa de către Coreea de Sud este ilegală. Prezența japonezilor pe insulă ar data de la începutul secolului al XVII-lea, când două familii de negustori ar fi monopolizat administrarea acesteia cu permisiunea shogunatului. Câțiva ani mai târziu, Japonia proclama suveranitatea asupra acestor roci, care serveau drept port, doc și spațiu de pescuit. De asemenea, o hartă japoneză din 1779 înfățișează zona ocupată de Takeshima ca parte a imperiului japonez.
Argumente pro și contra privind apartenența insulei Dokdo/Takeshima
Există câteva puncte centrale în jurul cărora se concentrează întreaga dezbatere cu privire la apartenența insulelor Dokdo/Takeshima:
1) recunoașterea timpurie prin hărți și documente a insulelor de către Japonia, dintre care „Hartă completă și revizuită a teritoriului și drumurilor japoneze” (1779) și „O hartă a coastei estice a Coreei” (1876). Potrivit autorităților coreene, argumentul nu este susținut pentru că acestea din urmă înfățișează Dokdo în afara coordonatelor de latitudine și longitudine ale teritoriului nipon sau le plasează în interiorul teritoriului coreean. La acest capitol și autoritățile nipone contestă acuratețea „Ediției revizuite și adăugite a Studiului asupra Geografiei Coreei”, care înfățișează Usan (Dokdo) având o suprafață asemănătoare Utsuryo (Ulleungdo) și fiind situată între Peninsula Coreeană și Ulleungdo, când, în realitate, Dokdo este mai mică și se află la est de Ulleungdo.
2) inexistența unei dovezi clare care să ateste că Usan este actualul Dokdo, așa cum susține Seul. Acesta din urmă amintește de documentele mai sus menționate și de faptul că Dokdo este vizibil cu ochiul liber de pe Ullengdo, prin urmare se cunoaște despre existența insulei de când a început să fie locuită Ullengdo.
3) statul japonez și-a stabilit suveranitatea asupra insulei pe la mijlocul secolului XVII, când aceasta era folosită drept port în drumul negustorilor japonezi către Utsuryo. Argumentul este contestat de Coreea de Sud întrucât în 1877 Consiliul de Stat japonez Daijō-kan recunoștea că insula nu este teritoriu nipon. În plus, o licență sau o permisiune de trecere pe insulă oferită de shogunat ar indica faptul că Dokdo nu era privită ca teritoriu japonez.
4) Tokyo nu a interzis navigarea vaselor japoneze către Takeshima, ci doar către Ulleungdo, dovadă că prima era privită ca parte a Japoniei. Conform Coreei de Sud, două documente nipone „Matsushima (Dokdo) în Takeshima (Ulleungdo)” și „Matsushima în vecinătatea Takeshima” sugerează asimilarea Dokdo ca insulă ce aparține de Ulleungdo. Însăși confuzia numelui oficial al insulei în Japonia ar pune sub semnul întrebării recunoașterea existenței Dokdo. Japonia atrage totuși atenția că în 1635, conform unei directive, țara își închidea granițele, interzicându-le propriilor cetățeni să circule în străinătate. Cu toate acestea, nicio restricție de călătorie către Ulleungdo și Takeshima nu a fost adoptată.
5) insula a fost încorporată în prefectura Shimane în 1905 ca dovadă a „reafirmării” suveranității de secole a Japoniei asupra teritoriului insular și ca răspuns la dorința cetățenilor săi de a folosi insula pentru vânarea de lei de mare. Acest raționament este discutabil având în vedere că reafirmarea integrării insulei în teritoriul japonez este contradictorie afirmației că aceasta a aparținut dintotdeauna de drept statului nipon. În plus, măsura ar fi fost ilegală pentru că Dokdo nu era la acel moment terra nullius, ci fusese integrată administrativ printr-un ordin imperial coreean în 1900. Lipsite de dreptul de a-și conduce afacerile externe prin Tratatul Japonia-Coreea din 1905, în urma căruia devenea protectorat al Japoniei, autoritățile coreene nu au putut lua măsuri împotriva a ceea ce au considerat a fi o anexare a Dokdo pentru ca Tokyo să se folosească de insulă în războiul său împotriva Rusiei și implicit pentru invadarea Peninsulei Coreene în 1910. Însă, statul nipon reamintește că și-a reclamat drepturile teritoriale asupra insulei în mod oficial, măsura fiind anunțată în ziare. Prin urmare, implementarea acesteia a fost una validă.
6) prin tratatul de pace de la San Francisco, Japonia a renunțat la toate drepturile, titlurile și revendicările sale referitoare la Coreea, inclusiv Insulele Quelpart, Port Hamilton și Dagelet, fără ca Takeshima să fie amintită. Ambasadorul coreean în Statele Unite a cerut la acel moment înlocuirea articolului cu formula „renunțarea […] la insulele care făceau parte din Coreea înainte de a fi anexate de Japonia, inclusiv Quelpart, Port Hamilton, Dagelet, Dokdo și Parangdo”, solicitare care a fost în schimb respinsă. În această privință, partea sud-coreeană a arătat că statul nipon nu a fost consecvent în revendicarea insulei drept teritoriu japonez.
Șansele de soluționare a conflictului
Așadar, disputa de peste 60 de ani asupra Insulelor Dokdo/Takeshima a antrenat numeroase forțe care au strâns de-a lungul timpului multiple dovezi istorice și geografice care să le susțină revendicările. Fiecare argument sau contra-argument prezentat reprezintă o parte de adevăr, care poate fi interpretat în funcţie de unghiul din care se privește. Însă, ambele state – Coreea de Sud și Japonia – ferm convinse că tărâmul insular aflat în mijlocul mării ce le desparte le aparține de drept și de fapt, par în prezent puțin dispuse la un compromis, ceea ce face dificil de stabilit cine a aflat pentru prima dată de existența insulelor și cine le-a folosit mai întâi sau în mod constant și continuu ca port și spațiu de pescuit.
Încercări de soluționare a diferendului au existat în câteva rânduri, dar propunerile Japoniei din 1954 și 1962 de a supune problema arbitrajului internațional au fost respinse de statul sud-coreean, pe motiv că nu există nicio dovadă fundamentată care să justifice o astfel de acțiune. Pentru Seul, Dokdo este incontestabil parte integrantă a teritoriului coreean de o însemnătate istorică majoră, o călătorie până pe Insulele Dokdo reprezentând chiar o dovadă de patriotism pentru cetățenii coreeni. Astfel, Seul neagă existența unei dispute teritoriale și adoptă din acest punct de vedere o poziție ușor ofensivă, afirmând că va continua să apere integritatea teritorială a insulelor Dokdo printr-un răspuns ferm în fața oricărei provocări. În același timp însă, președinta sud-coreeană Park Geun-hye a profitat de vizita pe insulă a 10 oficiali sud-coreeni, deplasare ce a atras nemulțumirea guvernului nipon, pentru a reaminti nevoia de a construi împreună cu Tokyo o relație bilaterală orientată spre viitor și nu înspre trecut, acordul privind femeile de reconfortare din decembrie 2015 fiind o dovadă clară că acest proiect este unul realizabil. De cealaltă parte, conducerea niponă susține oficial că este determinată să ajungă în mod calm și pașnic la un acord cu guvernul sud-coreean asupra acestei dispute de suveranitate teritorială pe baza legislației internaționale.
http://www.korea.net/Government/Current-Affairs/National-Affairs?affairId=83