Dinspre Asia Mare spre Asia Mică. Interesele Indiei în Irak

Introducere

Într-o lume în care foamea de resurse devine tot mai mare, interesul actorilor importanți în această direcție (fie că vorbim de guverne regionale, state sau corporații) nici că mai trebuie explicat. Mai mult decât atât, cele mai problematice puncte de pe hartă sunt acelea care îmbină instabilitatea cronică și posesiunea de resurse subsolice importante: Golful Aden, Africa Centrală, dar nici unul nu generează atâta tensiune precum Orientul Mijlociu. Combinația de rivalități sectare, loialități tribale, autocrații osificate și incompetente versus societăți dinamice, ca să nu mai punem la socoteală amestecul occidental, mențin Orientul Mijlociu în eterna ipostază a unei veritabile găuri negre geopolitice.

Pentru India, apropierea de tot ceea ce înseamnă Asia de Vest datează de secole și se înscrie în caracterul civilizației indiene: acela al unui fenomen uman fără granițe precise.

În epoca colonială, Imperiul Britanic a făcut posibilă călătoria popoarelor supuse lui, dintr-un colț spre celălalt, astfel că astăzi găsim indieni în Caraibe, în Statele Unite și Marea Britanie, dar și pe coasta răsăriteană a continentului negru ori în Singapore. Numeroși expați (neologism care își pierde cu fiecare zi elementul de noutate) muncesc și își stabilesc cursul existenței în puncte ale peisajului de limbă arabă: Irak, Dubai, Emiratele Arabe Unite, Egipt și Libia.

Inflamarea regiunii impune însă autorităților de la New Delhi să nu se mulțumească cu relații diplomatice de formă, ci să le integreze într-un program coerent față de întreaga Asie de Vest.

Urgența unui asemenea demers practico-teoretic se justifică în ultimul timp prin seducția pe care o exercită ISIS asupra potențialilor radicaliști din întreaga lumea, Asia de Sud nefiind suficient de departe în fața amenințării.

În cele de mai jos vom vedea cum s-a bătătorit calea ce leagă subcontinentul indian de Marea Arabiei și zona Golfului.

Azimuturi căutate și azimuturi impuse

În mod tradițional asociem civilizația indiană cu Asia prin excelență. De-a lungul mileniilor, influența indiană (fie ea de sorginte religioasă, culturală sau comercială) s-a îndreptat cu predilecție către mările calde ale sudului sau a nutrit ambiția de a trece dincolo de lanțul Munților Himalaya. Comercianții hinduși și-au făcut simțită prezență în Vietnam, Java, Borneo, etc., iar budismul (în mod ironic cvasi-dispărut din patria de naștere) a pătruns înspre Tibet pentru ca în secolul al VI-lea al erei noastre să coboare spre Peninsula Coreeană și de acolo spre Japonia.

Granița apuseană s-a dovedit portalul istoriei impuse, nu a celei alese: locul prin care invaziile străine au pătruns pe pământ: fie că vorbim despre greco-macedonenii lui Alexandru în secolul al III-lea î.e.n.,  kușanii proveniți din Asia Centrală, mogulii ce-și aveau sălașul în Afganistan și, nu în cele din urmă, despre pestriții aventuriei europeni: portughezi, danezi, francezi și britanici. Relațiile cu Asia de Vest și Europa nu s-au consolidat numai prin intermediul invaziilor, ci și prin schimburile de mărfuri. Drumul Mătăsii și-a lăsat amprenta de jugulară ce a permis confluența culturilor.

Ceea ce însă a transnaționalizat India (dacă pot folosi verbul) au fost ingineriile sociale ale Imperiului Britanic. Catalizând globalizarea la care asistăm în prezent, stăpânirea Londrei a permis și încurajat stabilirea indienilor în cele mai îndepărtate și improbabile colțuri ale lumii: Caraibe, America de Nord, Africa de Sud, estul Africii, Singapore și Tokyo. (Spre exemplu, ca o paranteză printre multe altele care se pot face, primii indieni au venit în America de Nord în secolul al XVI-lea de la Manila, care activa ca antrepozit. Unii dintre ei s-au stabilit sau au fost aduși în Mexic. Este cazul unei femei cu numele probabil de Mira care ar fi fost răpită de portughezi și vândută spaniolilor. Aceștia din urmă au convertit-o la catolicism și i-au dat un nou nume: Catarina de San Juan, stabilită în Pueblo. În anul 1922, jurnalista americană Annette Thackwell Jacksondescria în ziarul The Independent întâlnirea cu o familie de indieni asiatici naturalizați deja în California. O ramură a respectivei familii trăia în Mexic.

O metisare interesantă este oferită de căsătoriile indo-mexicane care au început după 1910. Mulți dintreimigranții din Punjab și-au încercat norocul în San Francisco, Texas, Imperial Valley. S-au statornicit ca fermieri, au învățat frânturi de spaniolă și au luat în căsătorie femei locale. Copiii rezultați se considerau indieni, dar cu timpul au uitat limba paternă adoptând atât spaniola cât și religia catolică.

Actualmente, diaspora globală indiană cuprinde peste 28 de milioane de persoane, mai precis 28.455.026, dacă este să preluăm cifrele furnizate de către Ministerul pentru Indienii de Pretutindeni.

Ca procentaj, aceștia reprezintă puțin peste 2% din populația aflată în interiorul granițelor indiene, dar veniturile cumulate ale expaților dau suma de 400 de miliarde de dolari, adică 20% din PIB-ul indian. Harta de mai jos redă constelația comunităților indiene de pe glob:

© RISAP

Islamul: mijlocitor peste distanțe

Odată cu sosirea Islamului pe subcontinentul indian și convertirea unei bune părți a populației la textul Coranului, lumea Indiei avea să fie legată de vestul Asiei fără drept de apel. Noua religie avea să creeze o stare de interdependență între ce avea loc în interiorul arealul indian și ce se întâmpla în restul lumii.

Astfel, mistici sufiți irakieni precum Hasan al Basri, Junaid Al Baghdadi și Sheikh Behlul au devenit cunoscuți în India într-o asemenea măsură încât Guru Nanak Dev, unul dintre fondatorii religiei sikh, a venit la Bagdad. Numeroși alți indieni de confesiune musulmană au început să facă pelerinaje regulate la Karbala, locul bătăliei dintre Ali și imamul Hussein (octombrie 680), ultimul fiind și martirizat în acel loc.

Politică economică versus securitate

Înspre timpurile moderne, raportarea Indiei independente la statele arabe din vestul Asiei și MENA (Middle East and North Africa) s-a desfășurat pe două niveluri: a) la nivelul de sus, nehruvianismul (filosofia politică a lui Jawaharlal Nehru și a urmașilor săi) a manifestat simpatie față de tinerele state care își scuturaseră lanțurile coloniale și porniseră către propriul drum. Ideologia venea să adauge un numitor comun în plus, deoarece atât nehruvianismul cât și nasserismul egiptean, kemalismul turc sau baath-ismul din Siria și Irak credeau în edificarea unor societăți laice unde guvernul sa reprezinte principalul agent al modernizării; b) la nivelul de jos, avem diaspora indiană care a crescut de la an la an pe măsură ce tot mai mulți indieni au poposit în regiunea Golfului pentru a profita de boom-ul petrolier, a-și găsi un loc de muncă și a-și îmbunătăți condițiile de trai. Dacă este să vorbim despre Irakul lui Saddam, acesta ajunsese să adăpostească la un moment dat 80.000 de muncitori indieni. Ca o concesie, aceștia aveau drept de liberă trecere, fără a fi controlați de poliție, ceea ce nu era puțin lucru într-un regim paranoic cum fusese cel al dictatorului din Bagdad, amintește un jurnalist indian și fiul unui profesor universtar care a predat la Mosul prin anii ’70. Influența culturală sud-asiatică trebuie, de asemenea, amintită, deoarece numeroși profesori indieni au venit să predea în Irak; cum, în sens invers, numeroși studenți irakieni și-au obtinut diplomele la universitățile indiene.

Perioada de aur avea să ia sfârșit odată cu conflictul irano-irakian. Un deceniu de încleștări cu deznodământ neclar, care a secat Irakul și i-a obligat pe mulți dintre specialiști indieni să-l părăsească în favoarea altor destinații! Oricum, numărul celor care au rămas nu era deloc neglijabil, dovadă că în 1991, din cauza invaziei ONU conduse de SUA, autoritățile din New Delhi au trimis o întreaga flotă de avioane pentru a recupera 100.000 de cetățeni indieni a căror viață era în pericol. Devenea limpede c㸠în relația cu Orientul Mijlociu, securitatea și prosperitatea intrau în coliziune. Mai pe românește, India nu mai putea continua să vadă regiunea doar din prisma chestiunilor pur economice, fără să ia în calcul balanța de putere, animozitățile ce opuneau un stat altuia, diviziunile sectare șamd. Cu toate acestea, nu a conturat un plan integrat. Mai ales după invazia Irakului de către coaliția condusă de SUA – unde a înaintat câteva critici – India a preferat o politică de neutralitate (sau, după cum o numește mass-media indiană: „hands-off policy”).

Ceea ce a catalizat repornirea relațiilor indo-vest-asiatice a fost vizita defunctului monarh saudit, Abdullah, de ziua națională, în ianuarie 2006. Era prima vizită a unui cap încoronat saudit din ultimii 51 de ani, prilej de elogii reciproce, promisiuni de cooperare în materie de securitate și comerț. Manmohan Singh îi va întoarce vizita în februarie 2010, de altfel, Arabia Saudită fiind una dintre cele trei țări ale Golfului pe care le-a vizitat în cei zece ani de mandat, alături de Oman și de Bahrain.

Cât privește Irakul, New Delhi și-a găsit un scop contribuind la refacerea postconflict a țării, atât prin inițiative bilaterale, cât și prin intermediul unor organizații internaționale. Spre exemplu, ca răspuns la solicitarea Secretariatului General al ONU, India a contribuit cu 20 de milioane de dolari la ajutorarea poporului irakian. Pe lângă suma tocmai menționată, s-au mai donat 10 milioane de dolari ca parte a  Fondului Internațional pentru Reconstruția Facilităților din Irak (The International Reconstruction Fund Facility for Iraq – IRFFI). Suplimentar, a mai fost pusă în mișcare Cooperarea Tehnică și Economică Indiană (Indian Technical and Economic Cooperation Programme – ITEC), program guvernamental care oferă burse studenților și stagii de pregătire pentru diplomații și  oficialii irakieni.

Nici vizitele la nivel înalt nu au lipsit (în totalitate). În mai 2007, adjunctul prim-ministrului irakian, H.E. Hussein Al Shahristani a vizitat India pentru a perfecta mai multe acorduri pentru livrarea de petrol statului sud-asiatic. Doi ani mai târziu, în februarie 2009, o delegație formată din șapte oficiali irakieni din partea ministerului comerțului, a făcut o altă vizită în India, urmată în 2010 de venirea ministrului irakian al industriei, Fawzi Franso Hariri, în fruntea unui grup de 21 de oameni de afaceri și antreprenori din varii domenii.

În 2013, întâlnirea dintre ministrul afacerilor externe indian, Salman Khurshid cu prim-ministrul (de atunci) de la Bagdad, Nouri al Maliki, ca și venirea acestuia la New Delhi în vara aceluiași an consfințea: a) pentru Irak expresia diplomației reconstrucției – dacă o putem numi astfel – prin care statul arab încearcă să obțină resurse pentru refacerea sa, curtând diferiți vecini potenți sau marile puteri; b) iar pentru statul sud-asiatic creșterea dependenței energetice de restul lumii, Irakul funizând 13% din necesarul anual, adică 25 de milioane de tone de petrol:

© EIA

Totodată, oficialii de la New Delhi și-au propus să creeze o rezervă strategică de țiței care să protejeze consumul național de fluctuațiile economice și geopolitice de pe arena internațională, mai ales în condițiile în care sancțiunile impuse de SUA+UE Rusiei au început să-și arate consecințele. În primăvara lui 2015, presa internațională titra că cele două marii companii petrolifere indiene, Indian Oil Corp. și Hindustan Petroleum au primit ordin de la guvern să transporte 8 milioane tone de petrol crud de la Basra pentru a alimenta mai sus numitele rezervoare de combustibil. Acestea din urmă sunt trei la număr și sunt localizate la: Visakhapatnam (prescurtat Vizag) în statul Andhra Pradesh din nord, Padur și Mangalore din Karnataka, sudul țării. Cel mai mare depozit este cel de la Vizag, cu o capacitate de înmagazinare de 9,75 milioane de tone.

Construcția depozitelor se acuplează cu planul guvernului din New Delhi de a dubla infrastructura energetică a Indiei de la 15.000 de km la 30.000 de km. Harta de mai jos ilustrează amplasamentul coridoarelor energetice:

© RISAP

Amenințarea Statului Islamic

Despre problema internatională care este Statul Islamic se pot găsi numeroase analogii și metafore. Putem contempla organizația teroristă ca pe un acid care dizolvă granițele consacrate, un vid care atrage pe extremiștii în căutarea unei cauze; a unei reacții nucleare unde după implozie urmează ciuperca explozivă șamd. Indiferent de alegerile stilistice, este cert că ISIS nu mai poate fi ignorat nu numai de către națiunile din regiune, dar nici de multe alte guverne de pe mapamond. În iunie 2014, 40 de muncitori indieni au fost răpiți la Mosul, iar 39 dintre ei împușcați (doar unul singur a scăpat prefăcându-se mort) – conform unor surse. Câteva luni mai târziu, în noiembrie același an, Areeb Majeed, un jihadist indian de doar 23 de ani a fost prins de autorități în Turcia când încerca să se întoarcă acasă. Dorința sa de a părăsi Statul Islamic se explică prin faptul că acolo i-au fost atribuite slujbe subcalificate – spălatul toaletelor.

Mult mai aproape de prezent, în iulie 2015, înaintea de vizita premierului Narendra Modi, mai mulți protestatari din Kashmir, călcâiul lui Ahile pentru India, au arborat steagurile Pakistanului și ale Statului Islamic. Ceea ce începuse cu sloganuri împotriva comportamentului israelian din zona palestiniană și-a schimbat direcția împotriva conducerii de la New Delhi.

Episoadele enumerate au darul de a demonstra că India se află sub presiunea de a găsi un plan coerent prin care să îmbine procurarea de energie cu securitatea umană. Ce ar trebui să cuprindă acesta mai concret?

• Din punct de vedere tactic/restrâns, autoritățile indiene pot trimite firme de securitate privată care să îi păzească pe muncitorii din Asia de Sud (aici includem pe cei din Bangladesh, Pakistan etc.)
• Din punct de vedere strategic/ extins, India se poate ralia mai vizibil efortului de combatere a Statului Islamic, fie pe cale militară (avioane de luptă; instructori pentru trupele irakiene, ofertă de muniții), fie punând umărul la reconstrucția postconflict, fie jucând rolul de mediator între Statele Unite și Rusia pentru ca acestea să ajungă la o strategie coordonată în lupta contra fundamentaliștilor.