Coreea de Sud și Coreea de Nord trec printr-o perioadă de îmbunătățire a relațiilor lor, planificând nu doar o viitoare conductă operată de Gazprom, care să treacă prin Coreea de Nord și să ajungă în Sud, ci și echipa comună de baschet, canotaj și caiac canoe de la Jocurile Asiatice din Indonezia de anul acesta (18 august – 2 septembrie). Cu toate acestea, evoluțiile post-summitul din Singapore par să ridice întrebări privind viabilitatea documentului semnat pe 12 iunie de Kim Jong-un și Donald Trump.
La summitul de la Singapore au fost stabilite patru principii: reașezarea relațiilor dintre cele două state, eforturi comune pentru instituirea unui regim de pace în peninsulă, angajamentul nord-coreean pentru denuclearizare și repatrierea rămășițelor de război. Acestea au făcut față, pe rând, eșecului proclamat al vizitei secretarului de stat american în Phenian, amânării întâlnirii privind repatrierea rămășițelor de război americane și recentelor dovezi privind slăbirea regimului de sancțiuni impuse Coreei de Nord.
În ceea ce privește vizita din luna iulie a lui Mike Pompeo, secretarul de stat al SUA, principalele probleme au fost absența lui Kim Jong-un de la discuții – acesta oferind în schimb Washingtonului o scrisoare de apreciere și de asigurare privind continuarea progresului început cu summitul de la Singapore – și modul diametral opus în care cele două părți au caracterizat rezultatele negocierilor. În timp ce Mike Pompeo a caracterizat drept „productive” discuțiile, vorbind despre progrese și menținerea nord-coreenilor în angajamentele de la Singapore, Ministerul Afacerilor Externe nord-coreean a prezentat drept „regretabile” discuțiile din 5-7 iulie, accentuând totodată importanța înlocuirii Acordului de Armistițiu (documentul care a încheiat Războiul Coreean în 1953) cu un tratat de pace, ca pas spre crearea unui climat de încredere între cele două părți, necesar continuării negocierilor.
În plus, în privința denuclearizării, amintind demantelarea unui spațiu de testare ca dovadă pentru suspendarea producerii de rachete balistice intercontinentale, Coreea de Nord a punctat spiritul contrar discuțiilor de la Singapore adoptat de Mike Pompeo și a sfătuit, în mod critic, administrația de la Washington să nu cadă în capcana vechilor maniere de negociere cu Phenianul. Conform guvernului nord-coreean, cerând denuclearizarea unilaterală a statului, în manieră completă, verificabilă, ireversibilă și pe baza stabilirii unui calendar specific, Washingtonul pare a fi „interpretat greșit răbdarea și bună voința” nord-coreenilor.
Scriind un articol chiar înainte de vizita lui Pompeo, fostul secretar de stat al apărării în timpul administrației Clinton, William J. Perry, avertiza că „pentru a nu eșua din nou, pentru a nu pierde oportunitatea deschiderii diplomatice determinate de întâlnirea de la Singapore [n.a.] Washingtonului trebuie să-i fie clar ce urmărește Coreea de Nord”. Cu alte cuvinte, dincolo de propria agendă politică, administrația Trump trebuie să identifice modul în care nord-coreenii înțeleg angajamentele.
Pentru propriul prestigiu personal și din rațiuni politice (necesitatea unor succese în politica externă în perspectiva alegerilor parlamentare din noiembrie), obținerea unui angajament nord-coreean privind denuclearizarea este o miză importantă pentru Donald Trump, dar ignoră în fapt rațiunile regimului de la Phenian.
Administrația americană pare că a uitat răspunsul nord-coreean la modelul libian amintit de consilierul pentru securitate națională, John Bolton, înaintea întâlnirii de la Singapore, când Coreea de Nord a respins ferm renunțarea unilaterală la arme nucleare. Cu aproximativ două luni înainte ca Kim Jong-un să preia conducerea statului, în octombrie 2011, în Libia, stat care la începutul anilor 2000 renunțase unilateral la arme nucleare pentru ridicarea sancțiunilor economice, regimul lui Muammar Gaddafi era răsturnat, iar acesta ucis.
Prin urmare, așa cum menționează William Perry, deși urmărește îmbunătățiri în economia nord-coreeană, Kim Jong-un nu pare dispus să le accepte cu prețul securității. În plus, verificarea completă și ireversibilă și inspecțiile sunt procese complexe, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de Libia, programul nuclear nord-coreean este deja unul avansat, Coreea de Nord deținând câteva zeci de arme nucleare.
Mai mult decât atât, în interpretarea discrepanțelor dintre așteptările de la Casa Albă și replica nord-coreeană nu a fost luat în calcul un aspect esențial ce ține de formularea obiectivului denuclearizării în documentele de la Panmunjom și Singapore. Deși fac apel la denuclearizare, niciunul nu face referire explicită la Coreea de Nord, ci la Peninsula Coreeană.

Dacă pentru cei mai puțin avizați în istoria negocierilor cu Phenianul pare evident că este vorba despre Coreea de Nord, din moment ce e singura înarmată nuclear în peninsulă, într-un interviu acordat revistei „The Atlantic”, consilierul pentru afaceri externe și securitate națională al președintelui Moon Jae-in, Moon Chung-in, atrage atenția asupra interpretării corecte a intențiilor vecinului din Nord.
Cererea pentru denuclearizarea peninsulei Coreea a fost definită pentru prima dată într-un document oficial în contextul crizei nucleare de la începutul anilor ᾽90, în Declarația Comună a Coreei de Sud și a Coreei de Nord asupra Denuclearizării Peninsulei Coreea (ianuarie 1992).
După ce timp de peste 30 de ani SUA menținuse, pe lângă cei peste 30.000 de soldați americani, și un arsenal de arme nucleare tactice în sudul peninsulei, în decembrie 1991, ca urmare a deciziei președintelui George H.W. Bush, este anunțată retragerea totală a acestora din Coreea de Sud.
Declarația amintită anterior viza stabilirea unui regim de angajamente și verificare comun celor două state, că nu vor produce, testa, utiliza arme nucleare și vor desfășura inspecții reciproce care să urmărească îndeplinirea termenilor documentului încheiat. Ca urmare a unor serii de neînțelegeri și a declanșării crizei nucleare din 1994, inspecțiile comune nu au mai avut însă loc, astfel încât Phenianul, practic, nu a verificat niciodată retragerea completă a armelor nucleare tactice din sudul peninsulei.
În plus, Coreea de Nord este conștientă astăzi că, deși SUA nu ar mai avea fizic arme nucleare în Sud, pe baza alianței dintre cele două state, guvernul de la Seul rămâne sub umbrela nucleară a Washingtonului, astfel că bombardierele americane pot zbura oricând deasupra peninsulei. Așadar, în interpretarea lui Moon Chung-in, când Phenianul vorbește despre cooperarea pentru denuclearizarea peninsulei, acesta se referă inclusiv la garanții de securitate pentru neutilizarea armelor nucleare de către SUA.
De altfel, lipsa testelor balistice sau nucleare în ultimele 7 luni, precum și menționarea în comunicatul Ministerului de Externe a distrugerii spațiului de testare a rachetelor intercontinentale sunt, din perspectiva Coreei de Nord, dovezi privind angajamentul său pentru obiectivul denuclearizării.
Pe de altă parte, documentul nord-coreean reafirmă necesitatea instaurării unui „regim de pace” în peninsula Coreeană prin înlocuirea Acordului de Armistițiu cu o declarație de sfârșit a războiului. Aparent o concesie rezonabilă, o eventuală declarație de încetare a războiului, urmată de un tratat de pace este însă, în esență, o miză mult mai importantă la nivelul pârghiilor Statelor Unite de a influența evoluțiile din peninsulă. Fost vice ministru de externe și comerț al Coreei de Sud, Kim Sung-han, consideră că un astfel de document ar afecta alianța SUA cu Sudul și ar ridica semne de întrebare asupra rațiunii prezenței trupelor americane în Coreea.
Mai mult decât atât, sistemul prezent de sancțiuni ar slăbi considerabil ca urmare a „euforiei” din Seul, Beijing și Moscova. Dat fiind că deja în SUA au apărut dovezi că între ianuarie și mai, Coreea de Nord ar fi fost implicată în transferuri ilicite de petrol, încălcând limitele stabilite de Consiliul de Securitate ONU, iar imediat după summitul de la Singapore ministrul de externe chinez își declara susținerea pentru relaxarea interdicțiilor, posibilitatea pierderii coeziunii pentru sancțiuni este cu atât mai probabilă.
Cu toate acestea, returnarea rămășițelor soldaților americani morți în Războiul Coreean, pe 27 iulie, la 65 de ani de la semnarea armistițiului dintre cele două state, îndeplinind practic unul din cele patru obiective stabilite la Singapore, pare să susțină ideea că nord-coreeni rămân încrezători într-o posibilă declarație a SUA privind conflictul, ca urmare a acestei concesii cu valoare simbolică.
În ceea ce privește însă o soluție alternativă care să mulțumească ambele părți, în același interviu amintit, Moon Chung-in consideră că, date fiind interpretările diferite și posibila prelungire a acestora fără un rezultat clar, preferabil ar fi apelul la instituțiile internaționale de reglementare.
Mai exact, cele două Coreei ar urma să încheie un tratat care să declare peninsula o zonă fără arme nucleare, angajament realizat sub auspiciile ONU. Coreea de Nord ar urma să renunțe la arme nucleare, iar Coreea de Sud la umbrela nucleară oferită de SUA, în timp ce puterile nucleare prezente în regiune (SUA, China, Rusia) ar urma să le ofere celor două state garanții de securitate (de ex. neutilizarea armelor nucleare împotriva celor neînarmate nuclear). Prezentându-și argumentele, Moon consideră că propria soluție ar evita viitoarele neînțelegeri geopolitice dintre SUA și China.
O primă ipoteză ar fi ca SUA să se retragă din peninsulă, urmarea fiind extinderea influenței chineze asupra acesteia și nașterea unui nou mediu de insecuritate la adresa Japoniei, aliat al SUA. Pe de altă parte, dacă Phenianul ar decide să renunțe unilateral la arme nucleare și să intrare sub garanțiile de securitate americane, China ar putea ridica proteste privind subminarea propriei apărări prin prezența umbrelei nucleare străine în proximitatea sa.
În aceeași notă, afirmând că miza reală este de fapt „întreaga regiune”, nu doar paralela de 38º, directorul Institutului Nautilus, Peter Hayes, consideră că, spre deosebire de scenariile de mai sus, soluția propusă de Moon ar rezolva atât problema de suprafață, coreeană, cât și pe cea chineză, implicând China în refacerea „arhitecturii de securitate” în Asia de Nord-Est, întărindu-i rolul de putere regională și transformând peninsula asiatică într-o zonă de reducere a tensiunilor.
Concluzionând, dacă trecem de polemica determinată de caracterizarea negocierilor ca „productive” vs. „regretabile”, vizita secretarului de stat Mike Pompeo în Coreea de Nord poate fi văzută ca un pas pozitiv spre clarificarea poziției nord-coreene ca urmare a documentului emis de Ministerul de Externe. Așa cum aminteam prin referire la articolul lui Perry, important pentru cele două părți, dar mai ales pentru SUA, este să descifreze corect intențiile celeilalte și să-și adapteze obiectivele și mesajele în funcție de acestea.
Spre exemplu, secretarul de stat ar trebui să știe că înainte de a încerca să ademenească Phenianul cu exemplul Vietnamului de prosperitate economică, prioritare pentru Coreea de Nord sunt garanțiile de securitate. După cum afirmă directorul Centrului Coreea al Institutului pentru Politica de Securitate și Dezvoltare din Suedia, Lee Sang-soo, conducerea de la Phenian nu le poate spune nord-coreenilor că renunță la arme nucleare în schimbul hranei și banilor, pentru că asta ar însemna angajarea ireversibilă pe calea eșecului libian.
Dacă negocierile vor continua în același format sau nu, dacă documentul ministerului nord-coreean de externe va determina o schimbare în politica externă a SUA față de Coreea de Nord sau dacă va fi luată în considerare opțiunea formulată de Moon Chung-in, rămâne să fie demonstrat.
Comenteaza