La o primă vedere, cele două țări asiatice – Coreea de Sud și Japonia – împărtășesc valori politice, economice și sociale comune, iar interesele lor pe plan extern, cel puțin în Asia de Est și Nord-Est, adesea converg. Cu toate acestea, între statul nipon și cel coreean au izbucnit, de-a lungul istoriei moderne, numeroase conflicte, pe teme diverse, ce includ dispute teritoriale (cazul insulelor Dokdo/Takeshima), dispute istorice (problema „femeilor de reconfortare”), dar și chestiuni ce ridică probleme de principiu (omagiul adus soldaților japonezi considerați eroi naționali, printre care și militari declarați criminali de război, la altarul Yasukuni).
În ciuda diferențelor de viziune și de poziționare la nivel oficial, cele două state au ales să coopereze atunci când situația politică și militară a regiunii a impus crearea unui front comun pentru conservarea echilibrului și a status-quo-ului din zonă. Așadar, s-a putut observa o apropiere între conducerea de la Seul și cea de la Tokyo în 2005, cu ocazia Dialogului celor Șase State[1] purtat în scopul denuclearizării Coreei de Nord și în 2012, când guvernul sud-coreean a decis să lucreze împreună cu cel nipon la Inițiativa de Securitate în Domeniul Proliferării, (Proliferation Security Initiative) în ciuda protestelor de stradă ale populației sud-coreene.
Femeile de reconfortare – statistici
Unul dintre subiectele care a inflamat în mod constant relațiile dintre cele două state asiatice este reprezentat de „femeile de reconfortare”, așa cum sunt denumite eufemistic tinerele care au servit drept sclave sexuale pentru armata japoneză între anii 1932-1945.
Deși au fost inițial denumite „jugun ianfu” în limba japoneză (femei de reconfortare a militarilor), istoricii au renunțat ulterior la „jugun”, păstrând doar termenul de „ianfu”. Datele privind numărul și originea lor, precum și alte detalii legate de modul în care ele au ajuns în bordelurile japoneze numite „ianjo”, tratamentele la care au fost supuse sau numărul celor care nu au supraviețuit anilor de captivitate nu se cunosc exact, aceste informații fiind reconstituite din mărturii ale victimelor și ale militarilor din Armata Japoneză Imperială.
Prin urmare, deşi numărul celor implicate variază de la 20.000 la aproape 400.000, cele mai multe studii menționează că aproximativ 170.000 – 200.000 de fete și femei din Peninsula Coreeană, Taiwan, Filipine, China, Malaysia și Japonia, inclusiv câteva de origine olandeză din Indiile de Est Olandeze (Indonezia) ar fi fost forțate să lucreze în astfel de localuri de reconfortare. Răspândite pe teritoriul mai multor țări și insule din Asia de Sud, de Est și de Sud-Est, numărul bordelurilor trecea de 600.
De asemenea, întrucât o mare parte din documentele oficiale a fost distrusă imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, datele referitoare la numărul de soldați pe care o femeie era obligată să îi servească zilnic variază de la 5-10 la 25-35, în funcție de estimările și calculele fiecărui cercetător și de zona în care se afla bordelul.
În plus, există numeroase surse japoneze, coreene și occidentale ce confirmă faptul că armata niponă a fost implicată direct sau indirect, prin agenți coreeni, în recrutarea acestor femei, inclusiv fete de 13-15 ani, fie prin constrângere sau prin intimidare, fie prin înșelăciune. Aceste informații, precum și abuzurile la care au fost supuse, se regăsesc în multe dintre mărturiile celor ce au supraviețuit după 1945.
Odată cu retragerea trupelor japoneze din diferite teatre de operațiuni, o parte din femeile de reconfortare ce le însoțeau au fost abandonate, unele reușind să se refugieze și să-și continue viața în țara în care au fost duse fără consimțământul lor, altele murind pe câmpurile de luptă. Unele analize estimează că în jur de 75% dintre acestea au murit în captivitate, ca urmare a unor boli, tratamente inumane sau răni de război. Doar puține dintre supraviețuitoare au reușit să ajungă înapoi acasă, unde au trebuit să trăiască în umbră, cu traume fizice și psihice și să înfrunte rușinea trecutului lor. În prezent, dintre cele 238 de femei coreene care au scăpat cu viață din experiența „ianjo” și care au fost recunoscute de către guvernul de la Seul, doar 40 mai trăiesc. Cea mai tânără are acum 84 de ani.
„Țara care este aproape și totuși departe”
Diferența de percepție asupra istoriei recente a Asiei de Nord-Est și asupra celeilalte părți, precum și imaginea pe care fiecare popor o are despre sine au influențat enorm evoluția raporturile dintre Japonia și Coreea de Sud de-a lungul ultimului secol.
Deși problema femeilor de reconfortare a mai fost abordată în trecut, ea a căpătat ecou internațional odată cu prima mărturie a unei supraviețuitoare coreene la începutul anilor ’90. Acesta a fost doar începutul, căci alte peste 200 femei au depus mărturie ulterior și o parte din acestea au dat în judecată guvernul nipon.
La scurt timp după (1993), șeful Secretariatului Guvernului Japoniei a făcut o declarație controversată, cunoscută sub numele de Declarația Kono. Aceasta reprezintă prima luare de poziție oficială din partea guvernului nipon de după 1945 în care se recunoaște că: „localurile de reconfortare au fost administrate ca răspuns la cererea autorităților militare de la acea dată. Armata japoneză de atunci a fost, direct sau indirect, implicată în implementarea și conducerea acestor localuri. […] studiul realizat de guvern a dezvăluit faptul că, în multe cazuri, aceste femei au fost recrutate împotriva voinței lor”. Este și pentru prima dată când autoritățile japoneze și-au exprimat scuze față de femeile de reconfortare pentru „rănile incurabile fizice și psihice și durerea inestimabilă îndurate”.
În aceeași perioadă au fost puse bazele unei asociații japoneze – Fondul pentru Femei Asiatice (Asian Women’s Fund) – prin care erau oferite compensații financiare femeilor de reconfortare. Întrucât fondurile proveneau din donații private și nu din partea guvernului de la Tokyo, multe dintre aceste femei au considerat că autoritățile nipone încearcă să se sustragă răspunderii pe care ar trebui să și-o asume și au refuzat ajutorul oferit. În schimb, revendicările acestora urmăresc recunoașterea și asumarea de către conducerea niponă a responsabilității legale și morale privind crimele săvârșite de Armata Imperială în perioada războiului, recunoașterea vinovaților și pedepsirea lor, precum și compensații materiale. Supraviețuitoarele doresc, de asemenea, schimbarea manualelor japoneze, astfel încât acestea să ilustreze atrocitățile comise, în trecut, de soldații niponi, pentru ca generațiile viitoare să nu mai repete astfel de erori. Cererile lor și-au găsit recunoaștere internațională, fiind incluse în Raportul din 1996 al Comisiei ONU pentru Drepturile Omului.
Totodată, nerezolvarea până în prezent a problemei „femeilor de reconfortare” își are cauze și la nivelul mentalul colectiv. Clasa tânără din Coreea și Japonia a luat contact cu realitățile războaielor ce au zguduit Asia doar prin intermediul cărților de istorie, fiindu-le insuflate astfel percepții diferite asupra acelorași evenimente. De aceea, cele două popoare au ajuns să se perceapă ca fiind apropiate și totuși îndepărtate. Conform unui studiu publicat în luna iulie, părerea pe care fiecare dintre cele două populații o are despre cealaltă s-a îmbunătățit în ultimii ani. Astfel, 44,6% dintre respondenții japonezi au o opinie negativă față de Coreea de Sud, cu 7,8 puncte procentuale mai puțin decât la sondajul anterior, în timp ce 61% dintre sud-coreeni nu privesc cu ochi buni Japonia, cu 11,5 puncte procentuale mai puțin. Deși se poate observa o ameliorare, datele înfățișează în continuare o realitate complicată, în contextul în care aproximativ jumătate dintre aceștia au o imagine negativă despre vecinii săi.
„Uită trecutul și vei pierde un ochi; stăruie asupra trecutului și vei pierde ambii ochi!”
Următorii 20 de ani de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial au fost marcați de lipsa oricărei relații la nivel oficial între cele două state asiatice. Abia în 1965, acestea au semnat un acord bilateral ce stipula că guvernul japonez va oferi Coreei compensații pentru distrugerile materiale din timpul războiului și că orice acord semnat de Imperiul Japonez și cel coreean înainte de 22 august 1910 devine nul. Deși cele două părți au convenit că problemele dintre ele erau „în sfârșit soluționate în totalitate”, problema „femeilor de reconfortare” nu a fost discutată.
De-a lungul Războiului Rece, dar și după acesta, relațiile au continuat să se îmbunătățească, preşedintele sud-coreean, Roh Tae-Woo, menţionând ideea construirii unui tunel sub mare care să facă legătura între cele două state într-un discurs ţinut în 1990 în faţa Parlamentului nipon. La rândul lor, autorităţile japoneze au încercat de mai multe ori să calmeze spiritele, cerându-și scuze pentru acțiunile comise de Armata Japoneză, făcând apel de mai multe ori la Declaraţia Kono în declaraţiilor oficiale referitoare la problema „femeilor de reconfortare”.
Totuşi, tensiunile generate de acest subiect nu au fost depăşite deși cele două țări au semnat în 1998 o declarație comună – Un nou parteneriat Japonia-Coreea de Sud pentru secolul al XXI-lea – cu scopul consolidării prieteniei și cooperării dintre ele. La acel moment, prim-ministrul nipon și-a cerut scuze pentru faptele intervenite în perioada conducerii imperiale japoneze, fapte ce au provocat suferințe imense poporului coreean, iar șeful statului sud-coreean s-a arătat mulțumit de sinceritatea discursului oficialului nipon.
Acordul, care prevedea colaborarea în domeniul economic, cultural și al securității, nu a fost suficient pentru a împiedica reluarea „ostilităților” la nivel declarativ între autoritățile sud-coreene și cele japoneze pe tema „femeilor de reconfortare”, odată cu instalarea unui nou guvern la Seul în 2003. În fapt, neînțelegerile legate de subiect nu au fost niciodată abordate deschis și clar, pentru a se putea ajunge la un compromis de ambele părți și, implicit, la o soluție comună.
Poate cel mai important pas spre soluționarea conflictului îl reprezintă acordul convenit și anunțat în decembrie 2015 de către miniștrii de externe ai celor două părți, prin care se stabilește că guvernul coreean va înființa o fundație care să despăgubească femeile de reconfortare și familiile lor, în timp ce guvernul nipon se obligă să aloce fondurile necesare (1 miliard de yeni, adică 8,3 milioane de dolari la momentul anunțării sumei, în 2015). Și de această dată, declarațiile celor doi oficiali confirmă că „problema [femeilor de reconfortare] este rezolvată complet și definitiv” și că statele se vor abține de la comentarii critice în forurile internaționale sau în cadrul ședințelor Națiunilor Unite.
La fel de însemnată este și prezentarea scuzelor de către Shinzō Abe în calitate de șef al executivului nipon, sugerând astfel o asumare colectivă a responsabilității. Față de mulți dintre predecesorii săi, acesta menționează clar că scuzele vin din partea guvernului de la Tokyo și că se adresează femeilor care au fost obligate să devină sclave sexuale pentru armata imperială niponă, subliniind totuşi că „nu trebuie să ne lăsăm copiii, nepoții și celelalte generații ce vor urma, și care nu au nimic de-a face cu războiul, să fie nevoite să-și ceară scuze”.
Totodată, pentru a pune capăt definitiv divergenţelor, ambele state trebuie să elaboreze și pună în aplicare proiecte de consolidare a relațiilor bilaterale, care să se bucure de susținere publică, fără a cădea însă în capcana naționalismului. Necesitatea de a crea un climat de încredere între cele două popoare este subliniată de rezultatele mai multor sondaje potrivit cărora 51% dintre respondenții coreeni sunt împotriva acestei înțelegeri, în timp ce 63% dintre japonezi îl susțin. Aceeași reticența a fost vizibilă și la ceremonia de inaugurare a Fundației pentru Reconciliere și Vindecare (Reconciliation and Healing Foundation), așa cum a fost denumită asociația non-profit înființată de către autoritățile coreene ca urmare a acordului din iarna trecută. Desfășurată pe 28 iulie în Seul, aceasta nu a fost bine primită de o parte a publicului sud-coreean și de câteva dintre supraviețuitoare care consideră că prevederile acordului ar fi contrare dorințelor lor.
Unul dintre motive ar fi acela că există suspiciuni legate de sinceritatea scuzelor primite și mai ales de transferul de bani pe care executivul de la Tokyo urmează să îl facă, transfer despre care s-a spus că ar fi condiționat de înlăturarea unei statui din fața ambasadei nipone. Acest fapt pare a fi totuși o exagerare, întrucât Japonia tocmai a declarat că a început finanțarea fundației cu cele aproximativ 10 milioane de dolari, sumă pe care a stabilit-o împreună cu Coreea de Sud în acordul semnat în decembrie 2015. În același timp, guvernul de la Tokyo a declarat că-și menține poziția în privința statuii tinerei „femei de reconfortare” și va continua tratativele de înlăturare a acesteia din fața ambasadei sale.
Statuia din bronz a unei fete ce simbolizează tinerele care au servit în localurile de reconfortare ale armatei japoneze a fost amplasată în 2011 în semn de protest față de poziția guvernului nipon faţă la problematica „femeilor de reconfortare”. Evenimentul marca cea de-a o mia demonstrație săptămânală desfășurată în fața misiunii diplomatice de către supraviețuitoare și susținătorii acestora. Totuși, autoritățile din Coreea de Sud nu și-au asumat îndepărtarea statuii, acţiune contrară opiniei publice, ci au fost de acord să negocieze cu organizațiile civice o soluție pentru ca aceasta să fie mutată.
Nu se poate nega faptul că semnarea acestui acord între autoritățile japoneze și cele sud-coreene reprezintă un progres și că, prin implementarea acestuia într-o manieră satisfăcătoare pentru ambele părți, s-ar putea avansa semnificativ în procesul de soluționare definitivă a diferendelor pe tema „femeilor de reconfortare”. Acest fapt le-ar permite celor două state să se concentreze pe consolidarea relațiilor comerciale și a alianțelor militare care să răspundă noilor realități și provocări din Asia-Pacific.
Indiferent dacă Japonia este mai hotărâtă decât Coreea de Sud să încheie episodul „femeilor de reconfortare”, este incontestabil faptul că atât statul nipon, cât și cel coreean trebuie să depună eforturi pentru a putea depăși această problemă și a găsi o cale de mijloc prin care să elimine animozitățile la nivel oficial și popular. Reconcilierea nu va putea interveni decât atunci când cele două tabere vor renunța să mai împartă istoria în mod simplist și unilateral privind spre trecut și vor accepta că răspunderea pentru găsirea unei soluții este a amândurora.
Referințe
[1] Coreea de Nord, Coreea de Sud, Japonia, China, Rusia, SUA sunt statele care fac parte din Dialogul celor Șase State care doresc denuclearizarea pașnică a Peninsulei Coreene.
Comenteaza