Kalaripayattu, un soi de arte marțiale din India, poate fi transformat în sport olimpic.
Fiecare civilizație se realizează pe toate planurile atunci când atinge faza sa de maturitate. Este valabil și pentru domeniul artelor marțiale ce ajung să reprezinte catehisme ale supraviețuirii dependente de condițiile istorice, economice și culturale ale locului de origine. Astfel, Kalaripayattu este numele celui mai vechi stil de artă marțială indiană. De curând, V.A. Shiad, secretarul Federației indiene de Kalaripayattu, le-a mărturisit celor de la ziarul The Hindu că dorește să înscrie această artă la Jocurile Olimpice, ca disciplină de sine stătătoare.
Detalii despre practica respectivă se găsesc încă din secolele al III-II-lea î.Hr. în literatura tamilă din sudul Indiei, numită Sangam (perioada se întinde pe un interval de șase veacuri: III î.Hr-III d.Hr). Respectivele cronici vorbesc despre rafinarea spiritului războinic în sudul statului indian încă de la anul 600 î.Hr.
Şcolile unde se predau asemenea tehnici purtau numele de salad sau gathika, profesorii erau din casta brahmanilor, iar elevii erau cunoscuți drept cattar. În timp, declinul regatelor regionale a dus cu sine risipirea interesului față de cunoașterea de masă a artelor marțiale. Dar nu complet. O parte din meșteșug a fost păstrat grație unor maeștri, numiți de către cronica Keralolpathi drept jumătate de brahmani (deoarece erau ceva hibrid între învățați și casta războinicilor-ksatrya), ardhabrahmana sau valnampi, adică brahmani înarmați.
N.Subrahmaniam și alți autori care au aprofundat literatura tamilă (Sangam) vorbesc despre mai multe direcții sau arme folosite în Kalaripayattu: lancea (vel), sabia (val), scutul (kedaham), arcul (vil ambu). Educarea cattarilor nu se reducea doar la apărare și atac, ci presupunea o întreagă filozofie de viață în care duelurile (niuddham) făceau casă bună cu onorarea eroilor căzuți (virakkal), pictura (alekhya), cântecul (giya) sau exersarea instrumentelor muzicale (vaditra).
Unii dintre acești brahmani (dar nu mulți) au continuat să dețină funcții de comandă în armată în perioada de început a stăpânirii portugheze (secolul XVI)[1].
Când britanicii au luat în stăpânire subcontinentul indian, Kalaripayattu a fost interzis, tocmai pentru a nu le submina dominația. Grijă cât se poate de pertinentă, din moment ce în Bengal, adică în zona de nord, multe dintre sălile de sport (acharya) îmbinau studiul artelor marțiale cu instigarea la revoltă.
Astăzi, practicanții numitului sport au instituționalizat manifestarea lui de masă, iar din 2013 există și un campionat național. A patra sa ediție tocmai ce a început luni, 23 mai, anul curent.
Pentru a se ajunge la scopul dorit al introducerii Kalaripayattu între alte sporturi similare la Olimpiadă, trebuie să fie practicat în 40 de ţări, minimum. Deocamdată s-a ajuns la 32.
În ultimii ani, ceea ce era odată puțin cunoscut chiar și printre erudiții din profil, a fost marketizat prin filmele bollywoodiene. Cel mai recent succes cinematografic este Baaghi (Rebel) din 2016 unde se pot vedea pe larg mișcări specifice Kalaripayattu și care marchează, totodată, debutul actoricesc al unuia dintre cei mai importanţi maeștri din India: Shifuji Shaurya. Acesta din urmă prezidează diferite inițiative publice, una dintre ele fiind așa-zisa Misiune Prahar a cărei scop este educarea a 10 milioane de femei în tainele autoapărării.
Pentru cine dorește să vadă un documentar în detaliu despre subiectul discutat mai sus, îl recomandăm pe acesta:
Opiniile și ideile exprimate în acest articol aparțin autorului și nu reflectă în mod automat și poziția RISAP (The Romanian Institute for the Study of the Asia-Pacific).
Comenteaza