Japonia de astăzi își găsește rădăcinile în era Meiji. Pe 23 octombrie, guvernul japonez, în frunte cu prim-ministrul Shinzō Abe, a organizat o ceremonie de sărbătorire a 150 de ani de la începutul acestei perioade, în 1868. Fără schimbările începute acum 150 de ani în Japonia, atât înainte, cât și din timpul erei Meiji, modernizarea țării nu ar fi fost la fel de rapidă.
Restaurarea Meiji a desemnat în primul rând un șir de procese politice începute în 1866, menite a face trecerea de la vechea formă militară de guvernământ, cea a shogunatului Tokugawa, spre o conducere nouă, cel puțin nominală, a împăratului Meiji. Perioada Meiji a reprezentat un prim pas spre crearea Japoniei moderne din zilele noastre. Cu alte cuvinte, după mai mult de 250 de ani de guvernare feudală și odată cu presiunea Occidentului de a deschide comerțul cu Japonia, s-a dorit o trecere a puterii politice înapoi în sfera imperială, constrânsă însă de instituții de model vestic. Supranumită și „guvernarea luminoasă”, epoca Meiji (1868-1912) a fost începutul unor vaste schimbări impuse la nivel politic, social și economic ce au demarcat Japonia feudală de una orientată spre un model occidental.
Influența Vestului – Statele Unite și marile puteri europene – asupra schimbărilor aduse nu poate fi trecută cu vederea. Izolarea de 200 de ani a Japoniei în feudalism, începută în anii 1600, a dictat politica externă a țării și a învăluit-o în mister pentru Europa și SUA, care erau în căutarea unor noi piețe de desfacere orientate și în regiunea Asia-Pacific. Regulile stricte impuse de shogunatul Tokugawa au blocat însă contactul Japoniei cu exteriorul. Astfel, creștinismul și prezența străinilor au devenit strict interzise pentru a nu perturba stabilitatea politică și economică din timpul feudalismului. Cu toate acestea, izolarea a condus la un regres al dezvoltării tehnologice, în comparație cu țările occidentale, care dădeau dovadă de inovație și se aflau în plină Revoluție Industrială. Acest regres a slăbit puterea armatei japoneze, în cazul unui atac extern. Elitele japoneze au început să se teamă cu adevărat de un astfel de atac, odată cu prima vizită a comodorului american Matthew Perry, în 1853. Deschiderea Japoniei a însemnat, deci, și o dorință de a-și afirma poziția în lume, dar și o nevoie de a se proteja de amenințarea imperiilor coloniale vestice.
În urma reîntoarcerii comodorului american Perry, în 1854, s-a deschis oficial comerțul cu Japonia, care a ieșit din starea de izolare. A început însă o perioadă de tensiuni politice, cauzate de contactele crescânde cu străinii. Astfel, în anul 1866, două domenii feudale, Satsuma și Chōshū, au încheiat o alianță pentru restaurarea puterii imperiale și răsturnarea vechiului regim al shogunatului Tokugawa, în favoarea schimbărilor și a reformelor necesare pentru a aduce Japonia la un nivel egal politic, social și economic cu țările vest-europene și Statele Unite.
Reforme au avut loc în diferite domenii – educație, administrație, armată, sistem juridic – după exemplul european și american, dar adaptat societății nipone. Printre primele obiective spre modernizarea Japoniei a fost mutarea, în 1868, a capitalei de la Kyoto la Edo, care va primi numele de Tokyo („capitala de est”). Renunțarea la tot ce a fost odată feudal, deci eliminarea castei samurailor, a dus la adoptarea unor noi sisteme administrative europene pentru a facilita o modernizare rapidă. Astfel s-a renunțat la modelul feudal de împărțire a țării și s-a întemeiat modelul prefecturilor, existent până astăzi. În 1871, s-a înființat o armată națională, după model german, iar în 1872 s-au făcut reforme în educație, punându-se accent, la început, pe modelul occidental, care a fost apoi adaptat culturii și valorilor japoneze.
Adoptarea unui spirit și unor reforme moderne au trezit și opoziție în rândul vechilor samurai, care au întâmpinat dificultăți economice după instaurarea noului regim și schimbarea sistemului economic, dintr-unul cu plata taxelor în orez, în cel bazat pe bani. Cu o armată națională aflată încă la început, revoltele, ce au atins apogeul în anii 1880, au fost înnăbușite datorită noilor arme de luptă, din Occident și revoluțiilor tehnologice.
Odată înnăbușite revoltele, în 1889, a fost promulgată Constituția Meiji, ce stipula un parlament bicameral capabil de a defini Japonia ca o națiune modernă, demnă de respectul puterilor vestice. Aceste schimbări au dus la dezvoltarea națiunii și au creat baza unui stat modern, aflat la egalitate cu țările occidentale.
Transformările economice în drumul spre modernizare au permis trecerea dinspre o civilizație agrară spre una concentrată pe industrializare, ca prim obiectiv al guvernului, și pe implementarea unui sistem de transport modern și eficient. Încurajarea firmelor private, prin suportul financiar oferit de guvern, a dus la o modernizare rapidă și la o promovare a valorilor occidentale, odinioară atât de detestate ca fiind „barbare”. Dacă la început occidentalizarea Japoniei s-a făcut mai ales pe modelul imitației, odată cu trecerea timpului, vechile valori japoneze au renăscut, cerând o selecție mai riguroasă a ceea ce va fi absorbit de societate.
Până la începutul secolului al XX-lea, Japonia era pe drumul unei modernizări asigurate de succesul erei Meiji. Imaginea Japoniei în rândul marilor puteri globale a fost asigurată și prin Alianța Anglo-Japoneză, semnată în 1902, și de expansiunea pe plan extern. În 1895, Japonia a câștigat războiul cu China, prin care Coreea a trecut în sfera sa de influență, iar Taiwan i-a devenit colonie. Această victorie a atras admirație din partea puterilor vest europene, dar a și trezit teama unui nou adversar. Tensiunile cu Rusia privind Coreea au determinat Japonia să declare război, încrezătoare în armata puternică. Victoria și asupra Rusiei în 1905 i-a întărit poziția în rândul marilor puteri și i-a câștigat faima și recunoașterea mondială.
La sfârșitul erei Meiji, în 1912, odată cu moartea împăratului, Japonia era deja o țară transformată, având un guvern centralizat, o constituție construită pe valori occidentale, un sistem de transport modern și eficient, o societate cu un nivel ridicat de educație, o industrie bazată pe noile tehnologii și o armată puternică. Schimbarea atât de rapidă a unei țări feudale spre una modernă a atras atenție internațională și a creat un model pentru alte țări. Însă, odată cu încheierea erei Meiji, expansiunea teritorială a Japoniei a devenit și mai agresivă, iar noile instituții democratice ale țării au devenit din ce în ce mai slăbite, în timp ce puterea armatei se afla în continuă creștere. Această evoluție a culminat în tragedia celui de-al Doilea Război Mondial în Asia, când Imperiul Japonez a încercat să cucerească China și Asia de Sud-Est, conducând la pierderea a milioane de vieți. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea Japoniei, aflată în ruine. Însă așa cum Japonia a cunoscut o modernizare incredibilă în cele patru decenii ale erei Meiji, și Japonia postbelică a cunoscut, la rândul ei, o dezvoltare miraculoasă, care a transformat-o într-una dintre cele mai avansate economii ale lumii.
Începutul erei Meiji, cu 150 de ani în urmă, marchează nu doar modernizarea țării, dar și intrarea ei pe scena globală. Transformarea Japoniei dintr-o societate feudală, într-o societate modernă, pregătită să concureze cu cele mai puternice țări ale lumii i-au atras prestigiul și respectul ce domină până astăzi.
Comenteaza