Ziua cea mai lungă a Japoniei

George Boghean | 15 august 2016
Delegația Japoniei venită la bordul ... +
Delegația Japoniei venită la bordul USS Missouri, pentru a semna actul capitulării Imperiului Japonez, pe 2 septembrie 1945 -

Pe 15 august 1945, Împăratul Hirohito s-a adresat pentru prima dată poporului japonez, anunțând capitularea Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial.

Istoria secolului al XX-lea a fost zdruncinată de cele două conflagrații mondiale, ale căror urmări au schimbat pentru totdeauna modul de desfășurare a relațiilor internaționale și cursul progresului social. Despre cel de-al Doilea Război Mondial au fost scrise nenumărate pagini, însă nici măcar acestea, în numărul lor atât de vast, în profunzimea și complexitatea, nu pot cuprinde întregul adevăr istoric.

Este cunoscut faptul că războiul în Europa a luat sfârșit în data de 9 mai 1945, prin capitularea Germaniei naziste, însă războiul mondial, războiul din Pacific avea să înceteze abia în urma acceptării condițiilor de capitulare ale Națiunilor Unite de către Imperiul Japonez, în data de 15 august 1945, o zi cunoscută în istoria statului nipon drept „Ziua cea mai lungă a Japoniei”.

Despre ziua de 15 august 1945, ziua în care a fost hotărâtă și susținută în fața întregii lumi capitularea Japoniei, Kazutoshi Hando, membru al Societății Japoneze de Cercetări asupra Războiului din Pacific spunea că „De-a lungul unui secol întreg, de la restaurația Meiji și până în zilele noastre, Japonia nu a cunoscut zi mai neagră decât aceea de 15 august 1945. În această zi a fost pus în joc viitorul poporului japonez, viitorul Japoniei însăși”[1].

Victory over Japan Day” sau „V-J Day” sunt denumirile istorice atribuite zilelor de 14 și 15 august 1945, momentele ce au pus capăt Războiului din Pacific, una din cele mai brutale și distructive forme de conflict cunoscute vreodată în istoria umanității. Pentru a înțelege un fragment al complexității acestui moment istoric, este nevoie de o raportare la contextul internațional.

Americanii au fost puternic zdruncinați moral încă de la intrarea Statelor Unite ale Americii în cel de-al Doilea Război Mondial, în data de 7 decembrie 1941, ca urmare a atacului fulger al Imperiului Japonez de la Pearl Harbor. Mitul invulnerabilității americane fusese spulberat. Dorința arzătoare a americanilor de a pune capăt amenințării militarismului japonez avea să se vadă în prevederile Declarației de la Potsdam din 26 iulie 1945, precum și în întregul mod de desfășurare a operațiunilor americane, amintind faptul că până în acel moment, peste 66 de orașe japoneze fuseseră incinerate și bombardate, unele aproape distruse în totalitate.

Winston Churchill, Harry Truman și Iosif Stalin, în prima parte a Conferinței de la Potsdam
Winston Churchill, Harry Truman și ... +
Winston Churchill, Harry Truman și Iosif Stalin, în prima parte a Conferinței de la Potsdam, în iulie 1945 -

Potsdam avea să fie locul unde Puterile Aliate au stabilit prevederile ce urmau să fie implementate în urma capitulării statului nipon, viitorul acestuia și, foarte important, în caz contrar acceptării acestor termeni de capitulare, faptul că „Japonia se expune unei distrugeri rapide și totale”[2].

Reacția oficialilor japonezi, de a subestima această poziție a Națiunilor Unite a avut urmări istorice, obligând astfel Statele Unite ale Americii să adopte o măsură drastică, inumană, dar considerată la acel moment necesară pentru a preveni pierderea altor vieți omenești. În acest mod, Japonia a primit moștenirea războiului: cele două atacuri nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, din data de 6 și 9 august 1945. Pe lângă acestea, un factor foarte important în capitularea Japoniei l-a jucat declarația de război venită din partea Uniunii Sovietice în data de 8 august și pătrunderea trupelor acesteia în nordul Manciuriei.

Ciuperca formată în urma exploziei nucleare din Nagasaki, de pe 9 august 1945
Ciuperca formată în urma exploziei ... +
Ciuperca formată în urma exploziei nucleare din Nagasaki, de pe 9 august 1945 -

Din acest moment, opțiunea capitulării era inevitabilă. Guvernul se simțea copleșit de situație, societatea civilă era la pământ, în rândul militarilor deveneau tot mai frecvente actele de trădare. În ciuda acestei situații, exista, în continuare, un puternic simț al datoriei, al responsabilității față de împărat, un set de valori și principii ce ghidau numeroși militari spre un ultim efort de apărare.

Evenimentele ce au urmat sunt de o profundă complexitate, însă, într-o manieră succintă, poate fi precizat faptul că, la nivelul conducerii politice, în cadrul Consiliului Suprem de Război, întrunit după atacul nuclear de la Nagasaki, nu exista un consens. Cabinetul militarist al prim-ministrului Kantaro Suzuki susținea cu înverșunare continuarea războiului, amintind poziția generalului și liderului armatei, Koreichika Anami. Pe de altă parte, ministrul de externe Shigenori Tōgō și chiar ministrul forțelor navale, amiralul Mitsuma Yonai, conștienți de distrugerea flotei imperiale și starea tragică a Japoniei, susțineau măsuri diplomatice și sfârșirea războiului.

Inexistența unui consens a dus la un fapt fără precedent în istoria Japoniei. Însuși Împăratul Hirohito a intervenit în decizia cabinetului amiralului Suzuki, cerându-i acestuia să fie de acord cu „propunerea ce mi s-a făcută, de a accepta Declarația aliaților, pe bazele stabilite de ministrul afacerilor de externe”[3].

Cabinetul Suzuki, iunie 1945
Cabinetul de miniștri condus de ... +
Cabinetul de miniștri condus de amiralul Kantaro Suzuki, în iunie 1945 -

Prin intermediul canalului de negociere oferit de Elveția, guvernul nipon s-a pronunțat în favoarea capitulării, având o singură cerință, „cu înțelegerea ca amintita Declarație nu va aduce nicio atingere prerogativelor Majestății Sale ca suveran domnitor”[4]. Trebuie subliniat că la nivelul întregii elite politice exista o puternică preocupare față de viitorul instituției imperiale și pericolul în care se află aceasta, în contextul unei capitulări necondiționate.

Răspunsul venit în ziua următoare din partea Secretarului de Stat James F. Byrnes susținea că: „Din momentul capitulării, autoritatea împăratului și a guvernului japonez de a conduce statul va fi la latitudinea Comandantului Suprem al Forțelor Aliate, care va lua măsurile de cuviință în efectuarea capitulării.”[5] De asemenea, în același mesaj este precizat că „va fi necesar ca împăratul să autorizeze și să asigure semnarea de către Guvernul Japonez și Cartierul General Imperial a termenilor capitulării, necesari pentru a executa prevederile Declarației de la Potsdam, și va emite comanda către toate autoritățile japoneze militare, navale, aeriene și toate forțele aflate sub controlul lor, oriunde s-ar afla, să înceteze lupta”[6].

În privința mediului politic, același mesaj precizează că „forma definitivă de guvernământ a Japoniei va fi, în conformitate cu Declarația de la Potsdam, stabilită de voința liber exprimată a poporului japonez” și că „forțele armate ale Puterilor Aliate vor rămâne în Japonia până când scopurile prevăzute în Declarația de la Potsdam vor fi atinse”[7].

În cele din urmă, decizia a fost adoptată și s-a ajuns la „Ziua cea mai lungă a Japoniei” momentul în care trebuia implementată măsura decisă, aceea de a face cunoscută poporului voința împăratului. În acest scop a fost decisă radiodifuzarea mesajului imperial. Înregistrarea avea să fie transmisă de Radio Tokyo, în data de 15 august 1945[8].

Generalul Douglas MacArthur și Împăratul Hirohito
Prima întâlnire dintre generalul Douglas ... +
Prima întâlnire dintre generalul Douglas MacArthur și Împăratul Hirohito, pe 27 septembrie 1945 -

Împăratul Hirohito, s-a adresat pentru prima dată cetățenilor japonezi. Radio Tokyo, după intonarea imnului național Kimigayo, la ora 12:00, transmitea înregistrarea făcută în ziua anterioară, ce avea să fie cunoscută sub numele „the Jewel Voice Broadcast”. Prin aceasta, însuși Împăratul Hirohito anunța acceptarea condițiilor impuse de aliați[9].

Foarte important de menționat este incidentul Kyūjō declanșat de maiorul Kenji Hatanaka și trupele aflate în subordinea sa[10]. Acesta a constat în tentativă unei lovitură de stat, maiorul căutând cu disperare, în noaptea precedentă difuzării, atât în Palatul Imperial cât și în clădirea centrală a Radiodifuziunii Tokyo, înregistrarea – cu scopul de a preveni această adresare directă a împăratului în favoarea capitulării. Lovitura de stat a fost înăbușită în momentul în care generalul Shizuiki Tanaka, comandantul Armatei de Est, a ajuns la palatul imperial și le-a ordonat soldaților să înceteze acțiunile lor și să se retragă. Considerând că această faptă este o rușine la adresa împăratului și i-a adus dezonoare, generalul Tanaka și-a asumat răspunderea pentru cele întâmplate și s-a sinucis. Asemenea lui Tanaka, ministrul de război, generalul Korechika Anami, a considerat că nu l-a onorat pe împărat prin acțiunile sale și a decis să-și asume responsabilitatea pentru înfrângerea în război și pentru tentativa loviturii de stat, luându-și viața în propria locuință, prin practica seppuku[11].

În privința înregistrării discursului împăratului, în istoria poporului japonez era pentru prima dată când Împăratul Hirohito se adresa acestuia, fie și prin intermediul unei înregistrări fonogramice. Declarația sa poate fi considerată de o importanță deosebită, constituind un factor esențial în determinarea comportamentului societății japoneze din momentul capitulării, instituția imperiala fiind vitală pentru japonezi.

Împăratul Hirohito se pronunța astfel pentru ceea ce el a numit „recurgerea la o măsură extraordinară”[12]. Mikado (denumirea japoneză pentru împărat) afirma că „am ordonat guvernului nostru să comunice guvernelor Statelor Unite, Marii Britanii, Chinei și Uniunii Sovietice faptul că imperiul nostru acceptă dispozițiile declarației comune”[13]. În continuare, susținea că „a depune eforturi pentru prosperitatea și fericirea comuna a tuturor națiunilor precum și securitatea și bunăstarea subiecților noștri este obligația ce ne-a fost înmânată de strămoșii noștri imperiali”[14].

Generalul Douglas MacArthur semnând actul capitulării Imperiului Japonez
Generalul Douglas MacArthur semnând actul ... +
Generalul Douglas MacArthur semnând actul capitulării Imperiului Japonez -

Despre război, Împăratul spune că: „Într-adevăr, am declarat război Americii și Marii Britanii, din sincera noastră dorință de a asigura Japoniei autoconservarea și stabilizarea Asiei de Est a fost departe de gândul de a încălca suveranitatea altor națiuni sau de a ne angaja în expansiune teritorială”[15]. Textul menționează și efectul armelor nucleare, spunând că: „În plus, inamicul a angajat o nouă și cea mai crudă bombă, cu o putere de distrugere incalculabilă, ce ne-a costat prea multe vieți nevinovate. De am continua lupta, n-ar însemna numai prăbușirea și dispariția națiunii japoneze, dar ar duce de asemenea la dispariția totală a civilizației umane”[16].

De o importanță desăvârșită sunt următoarele spuse ale împăratului: „Țara noastră va avea de îndurat și de acum înainte mari suferințe și va trece prin grele încercări. Înțelegem să împărtășim simțămintele tuturor supușilor noștri. Cu toate acestea, ascultând dictonul timpului și al destinului, ne-am hotărât să deschidem calea unei păci durabile pentru generațiile viitoare, suportând insuportabilul și tolerând intolerabilul”[17]. Astfel fusese făcut cunoscut poporului japonez instrumentul capitulării pe care Guvernul Imperial, în numele Împăratului, îl acceptase[18].

Ziua cea mai lungă a Japoniei rămâne un moment de cotitură în istoria statului nipon, un moment în care a fost decisă abandonarea militarismului și a imperialismului. Viitorul pe care avea să-l cunoască acest popor a fost plin de încercări, însă Japonia a izbutit în a deveni un pilon al democrației și al economiei mondiale. Nu trebuie uitată această multitudine de lecții ale istoriei, această moștenire încă dureroasă a războiului, astfel încât, să fie posibilă prevenirea pentru totdeauna, pe viitor, a unor astfel de forme de distrugeri și tragedii.

Referințe

[1] Societatea Japoneză de Cercetări asupra Războiului din Pacific (1974) – Ziua cea mai lungă a Japoniei, traducerea de Sorin Toma,  Editura Politică, București,  p. 1.

[2] United States Department of State (1945) – Foreign Relations of the United States: the Conference of Berlin (The Potsdam Conference, 1945): diplomatic papers (în continuare FRUS), Vol. II, United States Government Printing Office, Washington, p. 1476.

[3] Ziua cea mai lungă a Japoniei,  p. 46

[4] ”Offer of surrender from Japanese Goverment”, 10 august 1945, în United States Department of State Bulletin, The Public’s Library and Digital Archive, http://ibiblio.org/pha/policy/1945/450810a.html

[5] ”Secretary of State Byrnes’ Reply to Japanese Surrender Offer”, 11 august 1945, în United States Department of State Bulletin, The Public’s Library and Digital Archive, http://ibiblio.org/pha/policy/1945/450811a.html

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Ziua cea mai lungă a Japoniei,  p. 46

[9] Andrew Gordon (2003) – A Modern History of Japan: From Tokugawa Times to the Present, (în continuare A modern History of Japan), Oxford University Press, p. 226.

[10] Robert J.C. Butow (1954) – Japan’s decision to surrender, Stanford University Press, Stanford, pp. 213-214.

[11] Stephen S, Large (2003) – Emperor Hirohito and Showa Japan, The Nissan Institute Routledge, Japanese Studies Series, London and New York, p. 128.

[12] The New York Times, Emperor Hirohito’s Broadcast to the Japanese People on Surrender, 14 august 1945, în The Public’s Library and Digital Archivehttp://ibiblio.org/pha/policy/1945/450814c.html

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] FRUS: The British Commonwealth, The Far East, Vol. VI, U.S. Government Printing Office, Washington, pp. 649-650.

| 15 august 2016|Categories: Geopolitică, Japonia|Tags: , , , |0 Comentarii

Despre autor:

George Boghean este fost intern RISAP și absolvent al Facultății de Istorie din cadrul Universității din București. Domeniile sale de cercetare sunt istoria, politica internă și externă a Japoniei, precum și istoria relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și Japonia.

Comenteaza