Strâmtoarea Taiwan, din nou în centrul atenției

RISAP | 17 ianuarie 2017
Discursul inaugural al lui Tsai ... +
Discursul inaugural al lui Tsai Ing-wen, președinta Taiwanului -

Încă din seara zilei de 16 ianuarie, când s-au anunțat rezultatele alegerilor prezidențiale, iar Tsai Ing-wen a fost aleasă prima președintă a Taiwanului, a devenit clar că anul 2016 va fi diferit din punct de vedere al relațiilor China-Taiwan. Tsai, prima femeie din Asia-Pacific care, fără a avea un tată sau un soț politician, a fost aleasă în cea mai înaltă funcție din stat, face parte din Partidul Democrat-Progresist (Democratic Progressive Party – DPP) care are o istorie mai lungă de tensiuni cu China. Principala diviziune în politica internă a Taiwanului este cea legată de relația cu China. Pentru a înțelege mai bine această diviziune, este utilă o scurtă incursiune în trecut.

Insula Taiwan a intrat în componența Chinei în secolul al XVII-lea, inițial prin cucerirea coloniei olandeze de pe insulă de către Koxinga, un partizan al Dinstiei Ming. Acesta dorea să apere dinasta Ming în fața invaziei manciuriene care a instalat, în Beijing, Dinastia Qing, în 1644. În 1683, armata Qing a cucerit și insula Taiwan, încorporând-o în cadrul teritoriului Dinastiei Qing. Taiwanul a rămas în posesia Chinei până în 1895, când Japonia a cucerit insula în urma Primului Război Sino-Japonez. Taiwanul s-a întors în componența Chinei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar pe atunci situația din China era schimbată: imperiul dinastic se prăbușise în 1911, iar de atunci China se afla în haos, diverse facțiuni interne luptându-se pentru putere. Principalele tabere, Partidul Naționalist Kuomintang al lui Chiang Kai-shek și Partidul Comunist al lui Mao Zedong, care ajunseseră la un acord de pace pe timpul războiului, pentru a face un front comun împotriva invadatorilor japonezi, au reînceput războiul civil după victoria împotriva Japoniei din 1945. Naționaliștii erau sprijiniți de SUA, iar comuniștii de URSS. Deși la început armata naționalistă părea a avea mai multe șanse de izbândă, strategia comunistă de consolidare a suportului în zona rurală a schimbat soarta conflictului și, în 1949, Mao a proclamat Republica Populară Chineză, iar Chiang Kai-shek și naționaliștii săi, asemenea lui Joxinga cu trei secole în urmă, au fugit pe insula Taiwan. Aici, ei plăniau să se regrupeze și să atace din nou China continentală, pentru a o cuceri. Acel moment nu a mai venit și pe cele două coaste ale Strâmtorii Taiwan au rămas două Chine: Republica Populară Chineză (China) și Republica China (Taiwan).

Ambele Chine se consideră însă a fi adevăratul reprezentant al poporului chinez, fiecare revendicând teritoriul celeilalte. Astfel, s-a creat un sistem prin care un stat terț poate avea relații diplomatice cu o singură entitate dintre cele două, politica O singură China. Până în 1972, China era reprezentată la ONU de Taiwan, aliat al SUA. Dar încetul cu încetul susținerea guvernului lui Chiang Kai-shek s-a diminuat. În 1978, SUA a recunoscut oficial Republica Populară Chineză, pe care președinte Richard Nixon o vizitase deja în 1972. Astăzi, Taiwanul are relații diplomatice cu aproximativ 20 de state micuțe, în Africa, America Latină și Oceania.

În Taiwan, pentru mai multe decenii, Kuomintangul a condus în mod autoritar, însă după moartea lui Chiang Kai-shek, fiul acestuia, Chiang Ching-kuo, a liberalizat sistemul politic al insulei, inițiând un proces de democratizare. Opoziția față de Kummintang s-a coalizat în cadrul DPP, care avea o altă viziune asupra relațiilor cu China: Taiwanul nu trebuie să mai fie Republica China, ci o țară independentă. Pentru DPP, indentitatea taiwaneză, suprimată pentru secole în mod brutal de Dinastia Qing, de Imperiul Japonez și de Kuomintang, este diferită de cea chineză, iar Taiwanul democratic nu are de ce să se întoarcă sub stăpânirea Chinei autoritare. Idealul multor politicieni DPP este declararea formală a independenței, ceea ce Beijingul a avertizat că nu va permite, promitând un răspuns militar în cazul unei astfel de declarații. Astlfel,  perioada dintre 2000 și 2008, când un politician DPP a deținut funcția de președinte, a fost una tensionată, dominată de teama unui posibil conflict în Strâmtoarea Taiwan. Tsai Ing-wen a anunțat, atât înainte, cât și după alegeri, că nu dorește schimbarea status quo-ului actual, în care Taiwanul este de facto independent, prin declararea independenței de jure. Dar tensiunile au continuat să plutească în aer după victoria ei din ianuarie, presa din China criticând-o în repetate rânduri.

Poate la fel de important ca victoria lui Tsai Ing-wen a fost victoria DPP-ului în alegerile parlamentare de pe 16 ianuarie. Pentru prima dată în istorie, Kuomintang-ul a pierdut majoritatea în parlament, iar DPP-ul are acum capacitatea de a-și implementa viziunea politică. Teoretic, din punct de vedere al relațiilor China-Taiwan, această majoritate parlamentară are capacitatea de a crește tensiunile, întrucât poate implementa o rupere față de politicile administrației pro-China ale lui Ma Ying-jeou, din ultimii 8 ani.

Tsai a promis că va fi atentă în gestionarea relației cu China, dar tensiunile și neînțelegerile nu au întârziat să apară, chiar înainte de inaugurarea acesteia în funcția de președinte, în luna mai.

Pentru început, China a reluat relațiile diplomatice cu Gambia, un stat african care până în 2013 avea relații diplomatice cu Taiwan. Pentru cei opt ani de administrație Ma Ying-jeou, China și Taiwan au avut o înțelegere nescrisă de întrerupere a competiției pentru recunoaștere diplomatică (unde China, datorită resurselor sale financiare, are un avantaj clar). Astfel, deși Gambia a întrerupt relațiile cu Taiwan în 2013, China nu a stabilit relații cu statul african. Această situație s-a schimbat anul acesta, Beijingul dorind să ofere probabil un avertisment Taiwanului.

A urmat apoi problema deportărilor a numeroși cetățeni taiwanezi din Kenya sau Malaysia în China. Pentru Taiwan, deportările au fost un gest periculos, întrucât cetățenii taiwanezi aveau să fie judecați de Beijing conform legilor chineze. Iar țările care i-au deportat pe acești cetățeni taiwanezi, acuzați de fraudă în domeniul telecomunicațiilor, declarau în mod ferm faptul că cetățenii taiwanezi sunt de fapt cetățeni chinezi. Pentru orice taiwanez care pleacă în afara granițelor insulei, există acum riscul să fie deportat în China, unde îl așteaptă o soartă incertă.

Toate acestea au avut loc înainte de inaugurarea lui Tsai, despre care un editorial publicat de un ziar chinez a avertizat că este periculoasă deoarece este „o femeie necăsătorită”, căreia îi lipsesc responsabilitățile date de „iubire, familie, copii”. Din fericire, preluarea puterii de către Tsai nu a generat pentru o perioadă tensiuni suplimentare.

Situația a luat o turnură complet neașteptat în luna decembrie, datorită unui nou jucător: Donald Trump. Viitorul președinte american a purtat o discuție telefonică cu președinta Tsai Ing-wen, ceea ce niciun președinte american nu a mai făcut în ultimele patru decenii, de la stabilirea relațiilor oficiale cu China. Inițial, mulți au speculat că Trump nu a înțeles semnificația gestului său, dar acesta a întărit semnificația convorbirii sale prin mesaje pe Twitter și într-un interviu cu Fox News, sugerând că SUA nu are de ce să respecte politica O singură China în absența unor concesii din partea Beijingului și indicând că dorește să introducă Taiwanul în ecuația unei înțelegeri mai largi cu China, care să includă comerțul, un interes aparte al lui Trump.

Problema este că Taiwanul are un loc special în conștiința politică a Chinei, fapt ilustrat rapid de reacția acerbă din presa chineză. Trump a fost criticat în termeni aspri, ziarul cu tentă naționalistă Global Times avertizând de posibilitatea unui război. Taiwanul a fost și el criticat, ministrul de externe Wang Yi indicând inițial că partea taiwaneză poartă responsabilitatea pentru convorbirea dintre Tsai și Trump. Ideea lui Trump, deși originală, este periculoasă, deoarece Taiwanul a fost pentru ultimele decenii principalul interes al armatei chineze, care s-a antrenat în mod special pentru cucerirea insulei. Este foarte greu de intuit cum ar reacționa China dacă SUA ar stabili relații diplomatice cu Taiwanul. Dar este clar că răspunsul, de la sancțiuni economice, la ruperea relațiilor cu SUA sau chiar invadarea Taiwanului, ar fi ferm. Pentru guvernul chinez, abandonarea Taiwanului ar fi sinucidere politică, întrucât ar genera probabil ample proteste naționaliste. După ce în ultimii ani China a avut o politică mai naționalistă în disputele din Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud, slăbiciunea în problema Taiwanului este de neacceptat.

Anul s-a încheiat pentru Taiwan prin pierderea unui alt aliat diplomatic, micuțul stat african Sao Tome și Principe. Beijingul nu a stat pe gânduri și a stabilit relații diplomatice cu acesta, indicând că vechia înțelegere nescrisă a murit, iar războiul pentru aliați a reînceput. Tsai plănuiește un tur diplomatic în America Latină în luna ianuarie, în speranța că va putea păstra puținele state cu care Taiwanul mai menține relații.

Dar, pentru 2017, principala preocupare a lui Tsai și a Taiwanului nu va fi menținerea aliaților, ci menținerea păcii în Strâmtoarea Taiwan. Un rol vital îl va juca administrația Trump, care are numeroși consilieri care doresc o politică agresivă față de China și care vor să întărească sprijinul american pentru Taiwan (cele două țări nu au relații oficiale, ci informale, SUA vânzând periodic arme Taiwanului, cu care menține relații prin intermediul Institutului American din Taiwan, care joacă rolul unei ambasade de facto). Astfel, este de așteptat ca Trump să joace cartea Taiwanului în relațiile cu China, poate nu atât de mult pentru protejarea democrației taiwaneze, cât pentru a încerca să obțină o poziție de negociere mai bună cu China. Din păcate însă, pare improbabil ca Beijingul să fie interesat de astfel de negocieri.

2017 se anunță astfel un an tensionat. Taiwanul se găsește la mijloc, în jocul politic și geopolitic al celor două mari puteri, China și SUA. Dacă pentru opt ani în care Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud au intrat în lexicul geopolitic al comunității de analiștii, Strâmtoarea Taiwan pare a-și revendica locul în lumina reflectoarelor.

Despre autor:

Articolele publicate sub numele de RISAP sunt articole scrise de echipa de cercetători și analiști ai RISAP.

Comenteaza