Poziția Chinei în criza din Siria

Eduard Popa | 25 octombrie 2015
Întâlnire între Vladimir Putin și ... +
Întâlnire între Vladimir Putin și Xi Jinping cu ocazia summitului BRICS din 2015 -

În negocierile privind o soluționare diplomatică a războiului civil din Siria, Republica Populară Chineză a avut aceeași poziție ca Federația Rusă, dar din motive diferite față de Moscova.

Poziția Republicii Populare Chineze în conflictul civil sirian are o importanță destul de mare în sistemul internațional, în principal din pricina unui aspect ce nu poate fi neglijat: dreptul de veto al Chinei, conferit de poziția de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Beijingul a fost mereu de partea Federației Rusiei în ceea ce privește folosirea dreptului de veto în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, de fiecare dată când s-a pus problema unor măsuri coercitive asupra regimului Assad. Dar dacă pentru Kremlin motivele pentru care au recurs la acest gest sunt bine cunoscute: dorința de a păstra un conducător aliat la Damasc, dorința de a nu pierde portul Tartus și, odată cu el, influența în Orientul Mijlociu, motivația Beijingului diferă substanțial de cea a Moscovei.

În primul rând, între China și Siria exista, până la momentul conflagrației civile, un parteneriat economic destul de productiv. Însă, după sancțiunile economice impuse de Occident asupra Damascului, guvernul sirian s-a reorientat către găsirea unor alți parteneri economici, iar schimburile comerciale cu China au devenit și mai importante. Eforturile făcute de către autoritățile siriene să treacă de la o economie centralizată, de tip sovietic, la una de piață liberă, dar în același timp cu un control politic foarte puternic, în genul economiei chineze, nu au făcut altceva decât să întărească relația Damasc-Beijing. Acestei relații foarte strânse îi putem aduce și argumentul potrivit căruia, statul chinez reprezintă pentru Siria peste 5% din importuri, fiind statul din afara celor arabe cu care Siria colaborează cel mai mult, între cele două țări valoarea schimburilor bilaterale de bunuri fiind de aproximativ 580 de milioane de euro.

Un alt argument pentru care guvernul de la Beijing s-a opus, prin folosirea dreptului de veto, măsurilor mai coercitive care ar fi putut fi luate prin cadrul rezoluțiilor ONU, este cel istoric. China prin tradiție se opune folosirii forței în relațiile internaționale și consideră că presiunile externe coercitive sunt inutile. Cei de la Beijing consideră că dialogul și intențiile pozitive pot avea efecte mai vizibile și mai puternice.

Cu siguranță, liderii chinezi au această poziție față de intervențiile din exterior și pentru că un regim schimbat, în special de către americani și celelalte state occidentale, ar putea crea un precedent al cărei victimă într-o bună zi să cadă tocmai guvernul chinez. Dacă în ultimul deceniu China a acceptat intervenții în anumite state cu crize umanitare, ca Rwanda sau Sudanul de Sud, rezultatul intervenției din Libia a fost unul neplăcut pentru guvernul comunist chinez, care, oricum, se abținuse să voteze în cadrul Consiliului de Securitate. Din aceste motive, până în această vară, Beijingul a căutat o rezolvare a problemei siriene printr-o altă metodă, care să nu implice măsuri coercitive și care să nu producă riscul unei intervenții militare internaționale în Siria.

Drept urmare, China s-a arătat mereu dispusă să accepte planuri de rezolvare a războiului civil sirian și a fost deschisă să poarte un dialog direct cu reprezentanți ai lumii arabe ce pot purta negocieri cu rebelii sirieni. La sfârșitul lunii octombrie 2012, China a propus un plan în patru puncte pentru rezolvarea crizei siriene. Acele puncte făceau referire la o încetare a violențelor, la începerea unui dialog între opozanți, la impunerea planului în 6 puncte al lui Kofi Annan și la furnizarea unui ajutor umanitar pentru refugiați. Acest plan al Chinei a fost întâmpinat cu scepticism de către presa occidentală, întrucât era considerat vag și evita anumite subiecte foarte sensibile, ca soarta președintelui al-Assad. Totodată, guvernul de la Beijing a fost, în mai multe rânduri, unul dintre principalii contribuabili ai fondului pentru cauze umanitare în criza din Siria.

Pentru China, însă, Siria nu face parte, încă, sau cel puțin nu este la fel de importantă în planul său de extindere a influenței economice. În ultima perioadă, guvernul chinez a investit masiv pentru crearea Noului Drum al Mătăsii în țările Asiei Centrale, precum Kazahstan, cu care acum are schimburi comerciale în valoare de 50 de miliarde de dolari.  Goana după resurse a Chinei, atât de necesare pentru susținerea creșterii economice a celui mai populat stat din lume, nu se oprește și în Siria, o țară cu resurse mai puține decât cele din Asia Centrală.

Cu toate acestea, China păstrează în conflictul sirian o atitudine binevoitoare față de guvernul de la Damasc, motivată de teama unui precedent ce ar putea afecta pe viitor chiar guvernul chinez. Dar, poate, un răspuns mai neconvențional, dar nu departe de adevăr, ar fi că guvernul de la Beijing susține menținerea la putere a regimului Assad, întrucât dorește ca războiul civil să țină ocupate cât mai mult timp celelalte două mari puteri ale lumii, SUA și Rusia, într-un proxy war în a cărui implicare, China nu ar avea foarte multe de câștigat.

Totuși, în ciuda faptului că Rusia și China au avut poziții asemănătoare pe chestiunea siriană până în toamna acestui an, intervenția agresivă a Rusiei în Siria ar putea produce o sciziune în alianța dintre cele două state la nivel decizional în cadrul Consilului de Securitate al ONU. China va avea de ales între tabăra occidentală și cea de pe axa Moscova-Damasc-Teheran, atunci când va începe negocierea unei tranziții de putere în Siria, iar intervenția Kremlinului pentru a-l ține pe Assad la putere s-ar putea să fi trimis aliatul chinez în tabăra cealaltă.

Opiniile și ideile exprimate în acest articol aparțin autorului și nu reflectă în mod automat și poziția RISAP (The Romanian Institute for the Study of the Asia-Pacific).

| 25 octombrie 2015|Categories: China, Geopolitică, Rusia și Asia Centrală|Tags: , , |0 Comentarii

Despre autor:

Eduard Popa este absolvent al Masteratului de Tehnici Diplomatice din cadrul Facultății de Istorie a Universității din București și jurnalist specializat pe domeniul relațiilor internaționale. În ultimii ani, cercetările sale s-au axat pe tema Primăverii Arabe, în special pe conflictul civil din Siria.

Comenteaza