Orizontul politic al Japoniei – între reformă și conservatorism

George Boghean | 18 iulie 2016
Impăratul Akihito și Împărăteasa Michiko, ... +
Impăratul Akihito și Împărăteasa Michiko, împreună cu copiii lor, salutând publicul -

O scurta analiză a situației Japoniei după alegerile parlamentare din iulie 2016, ca parte a procesul de schimbare a constituției, dar și o analiză a intenției de abdicare a Împăratului Japoniei, Akihito.

Realitățile prezente ne demonstrează că trăim într-o lume tot mai interconectată și interdependentă, fapt datorat progresului tehnologic ce a modificat percepția spațiului și a timpului, acestea fiind comprimate în mentalul colectiv[1]. Evenimentele istorice ale secolului trecut vin în susținerea acestui argument, iar în acest context Japonia se numără printre statele asupra căreia atenția internațională este atribuită.

Învinuită, în continuare, pentru tragediile celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), Japonia poartă povara grea a lecțiilor istoriei, a consecințelor militarismului și ultranaționalismului ce a îndreptat statul nipon spre război. Despre acesta, istoricii încă dezbat reperele cronologice, căci pentru mulți dintre ei, războiul a început încă din 1937, când Japonia a atacat în plin China sau, pentru alții, încă de la Incidentul Manciurian din 1931.

În ciuda acestor tragedii, prin reformele atât politice cât și sociale, din timpul ocupației americane (1945-1952) cât și ulterior acesteia, Japonia a demonstrat că poate fi o mare economie mondială și o mare democrație, un pilon al societății internaționale. Dacă fostul împărat, Hirohito, a fost atât învinuit pentru declanșarea războiului cât și apreciat pentru încetarea acestuia, fiul său, actualul împărat Akihito, și-a asumat misiunea de a trage învățăturile istoriei și de a se asigura că niciodată Japonia nu va mai lua calea războiului. În 2015, odată cu împlinirea a 70 de ani de la sfârșitul Războiului din Pacific, împăratul Akihito și-a exprimat regretul, spunând că „Uitându-ne în trecut, împreună cu o profundă remușcare, mă rog ca această tragedie a războiului să nu fie repetată și împreună cu poporul meu, îmi exprim sincerele condoleanțe pentru cei ce au căzut în bătălie și ravagiile războiului și mă rog pentru pacea mondială și pentru continua prosperitate a țării noastre”.

Japonia, precum și celelalte state ale scenei internaționale, are datoria de a depune un efort neîncetat în acest scop, mai ales în contextul în care statele asiatice îi urmăresc cu mare grijă noul demers politic. Prim-ministrul actual, Shinzō Abe, a câștigat prin Partidul Liberal Democrat (Liberal Democratic Party – LDP), al cărui președinte este, majoritatea în Camera Consilierilor, camera superioară a Dietei Naționale în urma alegerilor din 10 iulie 2016. Atenția publicului național, cât și a celui internațional, este concentrată asupra principalului obiectiv al lui Abe și anume revizuirea Constituției din 1947, în special a articolului 9.

Constituția „pacifistă” din 1947 a reprezentat principala reformă implementată de guvernul japonez al fostului prim-ministru Yoshida Shigeru în colaborare cu autoritățile ocupației, reprezentate de comandantul suprem al forțelor aliate, generalul Douglas MacArthur. Ani de-a rândul, a fost interpretată ca fiind atât pilonul noului viitor al Japoniei, cât și o moștenire rușinoasă – opinia conservatorilor fiind că prin aceasta, și în special prin articolul 9, Japonia reprezintă o anormalitate în cadrul sistemului internațional, creându-se o vulnerabilitate din cauza căreia este obligată să apeleze la umbrela de securitate americană și să-și compromită suveranitatea.

Actuala constituție, prin articolul 9,  implementează  „Renunțarea la Război” și precizează că „aspirând cu sinceritate spre o pace internațională bazată pe justiție și ordine, poporul japonez renunță pentru totdeauna la război ca drept suveran al națiunii și la amenințarea sau utilizarea forței militare ca mijloace pentru a rezolva dispute internaționale. Pentru a realiza obiectivul paragrafului anterior, forțele navale, terestre, aeriene, precum și alte forțe cu potențial de război, nu vor fi niciodată întreținute. Dreptul la beligeranță al statului nu va fi recunoscut.”

În contextul în care scena internațională pare din ce în ce mai tulburată de provocările pe care le înfruntă, precum terorismul transfrontalier sau amenințări din partea altor state, prim-ministrul Shinzō Abe consideră că Japonia trebuie să-și dezvolte capacitățile de apărare precum și de a acționa în susținerea aliaților săi, amintind astfel relația specială pe care Japonia o are cu Statele Unite ale Americii. Alianța a fost supusă unei mari provocări în 1960, când au avut loc cele mai mari proteste împotriva prim-ministrului de la acea dată, bunicul lui Abe, Nobusuke Kishi, fiind nevoie de eforturi uriașe pentru a ratifica Tratatul de Securitate și Cooperare Mutuală, ce asigură securitatea Japoniei.

Vara anului 2016 aduce un context nou în politica postbelică a Japoniei. Prin rezultatul alegerilor din 10 iulie, Shinzō Abe se bucură de o majoritate de două treimi atât în camera inferioară a Dietei (din cele 475 de locuri) cât și în cea superioară (din cele 242 de locuri), îndeplinind astfel două din cele trei condiții de care are nevoie pentru a amenda constituția, ce-a de-a treia fiind aprobarea modificării de către populație printr-un referendum. Abe a încercat încă din 2012 să propună un nou proiect al constituției, însă nu a avut parte de sprijinul necesar. În viziunea LDP-ului, există speranța de a modifica prevederile constituționale de renunțare la război cu noi prevederi ce privesc securitatea, oferindu-i Japoniei astfel posibilitatea de a legitima măsurile defensive considerate necesare pentru a-i asigura securitatea. De asemenea, este intenționată modificarea constituției astfel încât Japonia să aibă capacitatea de a acționa mult mai eficient, atât în sprijinirea aliaților săi, cât și în protejarea propriei suveranități și integrități teritoriale. Este important de precizat faptul că proiectul prim-ministrului Abe se bucură de sprijinul sferei politice ultraconservatoare, care consideră momentul o „oportunitate de aur” de a modifica moștenirea războiului pe care aceștia o văd în actuala constituție, un simbol al unor valori și ordini impuse de învingători.

Deși politica internă japoneză pare să fie marcată de victoria LDP-ului în ultimele alegeri, precum și lansarea cursei electorale pentru Tokyo, societatea japoneză pare să fie preocupată de o altă situație foarte delicată și anume situația împăratului Akihito.

Împăratul Akihito și Împărăteasa Michiko
Împăratul Akihito și Împărăteasa Michiko ... +
Împăratul Akihito și Împărăteasa Michiko cu ocazia vizitei din 2014 a lui Barack Obama în Japonia -

Akihito, împăratul Japoniei, în vârstă de 82 de ani, este simbolul statului și al unității poporului, derivându-și poziția din voința poporului în care rezidă puterea suverană, conform constituției. Atenția accentuată asupra sa se datorează unor zvonuri care au cutremurat Japonia în ultima vreme, conform cărora împăratul intenționează să coboare de pe Tronul Crizantemelor în favoarea fiului său, prințul moștenitor Naruhito. Presupusa intenție a împăratului de a abdica ar fi o întâmplare fără precedent în istoria modernă a Japoniei, în contextul în care ultimul precedent a avut loc în anul 1817, când împăratul Kokaku a abdicat. Însă contextul istoric de atunci plasa Japonia sub autoritatea shogunatului Tokugawa din timpul erei Edo (1603-1868), perioadă în care importanța împăratului era doar simbolică.

Tatăl său, istoricul împărat Hirohito, care a condus Japonia în epoca Showa (1926-1989) și în numele căruia a fost purtat Războiul din Pacific, avea o viziune fermă în ceea ce privește abdicarea. În acest context este de amintit cum împăratul Hirohito, întrebat ulterior războiului, de ce nu a abdicat, a mărturisit că „spre deosebire de miniștrii, care pot demisiona, împărații nu pot abdica, deoarece poartă ordinul divin așa cum este scris în istoriile dinastice.”[2] În completarea acestei viziuni a împăratului poate fi oferită o altă mărturisire, în privința rolului jucat de acesta în declanșarea războiului și evoluția militaristă și ultranaționalistă a Japoniei, acesta spunând că „în ceea ce privește războiul, am încercat să-l previn pe cât posibil… Dar în ciuda tuturor eforturilor mele am eșuat și ne-am avântat în război. Am fost cu adevărat îndurerat de aceasta. Adeseori este spus că războiul a sfârșit din eforturile mele și dacă da, de ce nu am prevenit războiul înainte ca acesta să înceapă în 1941? Dar, în realitate, era imposibil.”[3]

În ceea ce privește speculata abdicare a împăratului Akihito, aceasta aduce în discuție numeroase aspecte complexe și sensibile. Prima și probabil cea mai importantă, este reforma Legii Casei Imperiale și a sistemului imperial, pe care o astfel de abdicare o necesită, căci în actuala lege nu este menționată în nicio formulă o posibilă procedură în privința abdicării. Prim-ministrul Abe a refuzat să comenteze, spunând că „m-aș abține de la comentarii luând în considerare natura problemei”.

În ciuda tuturor aspectelor pe care o astfel de situație le ridică, trebuie însă luată în considerare validitatea zvonurilor, motiv pentru care este foarte important de precizat că Agenția Casei Imperiale a contrazis ferm zvonurile privind intențiile de abdicare ale împăratului Akihito, care au fost lansate de agenția de presă Yomiuri Shimbun, despre care se speculează că ar avea surse apropiate casei imperiale. Adjunctul marelui majordom al agenției, Shiniciro Yamamoto a declarat că „știu că sunt rapoarte media despre aceasta, însă în mod absolut nu este adevărat.”

Zvonurile privind posibila abdicare a împăratului Akihito au fost lansate încă din data de 13 iulie, când agenții de presă precum Yomiuri Shimbun, NHK sau Kyodo News au răspândit știrea conform căreia împăratul le-ar fi mărturisit împărătesei Michiko și fiului lor, Naruhito, în vârstă de 56 de ani, că ar intenționa să abdice din cauza vârstei înaintate, însă fără a preciza un moment anume.

În ciuda veridicității informației, știrea unei posibile abdicări a adus în discuție numeroase aspecte controversate privind legea și sistemul imperial. Luând în considerare actuala componență a familiei imperiale, a fost dezbătută chiar și o modificare a legii în privința succesiunii, implicând și componența feminină a familiei. Pe de altă parte, a oferi instituției imperiale posibilitatea abdicării aduce în discuție complexitatea circumstanțelor în care acest fapt ar fi posibil. Există chiar și teama de a nu înmâna clasei politice un instrument de presiune pe care-l poate folosi împotriva unui împărat considerat nepotrivit.

O reacție surprinzătoare a venit din partea societății nipone, care, în ciuda regretului pentru această decizie, își exprimă sprijinul și respectul pentru intenția împăratului, în contextul în care sunt de înțeles motivele pentru care ar lua o asemenea decizie, având în vedere vârsta înaintată și problemele de sănătate.

În ceea ce privește linia succesiunii, în cazul abdicării împăratului Akihito, Tronul Crizantemelor îi va reveni prințului moștenitor Naruhito, în vârstă de 56 de ani. Însă din cauza prevederilor legii casei imperiale, ce menține succesiunea tronului pe linie masculină, singurul copil al prințului Naruhito fiind prințesa Aiko, tronul va urma linia fratelui său, prințul Akishino, în vârstă de 50 de ani, revenind apoi  fiului acestuia, prințul Hisahito, în vârstă de 9 ani.

Atât alegerile din 10 iulie, cât și zvonurile despre presupusa intenție a împăratului Akihito de a abdica, pot fi interpretate drept catalizatorul numeroaselor dezbateri asupra viitorului politic al Japoniei. Prim-ministrul Shinzō Abe consideră că Japonia va dobândi o deplină normalitate și egalitate în cadrul sistemului internațional prin modificarea constituției, astfel încât Japonia să se poată comporta în materie de securitate ca orice alt actor internațional. De asemenea prin schimbarea constituției, Japoniei i se va asigura în același timp o capacitate sporită de a-și proteja interesele și obiectivele naționale, amintind interesul pentru securitatea și integritatea teritorială. Asemenea dezbateri sunt dezvoltate și în privința instituției imperiale. Orice modificare constituțională sau a legii casei imperiale necesită o analiză foarte detaliată. Dacă îi va fi permis împăratului să abdice, atunci o nouă problemă ar putea ieși la iveală: contextul în care un împărat poate abdica sau chiar consecințele acestei abdicări. Astfel, este amintită ipoteza includerii unor criterii necesare pentru a dobândi Tronul Crizantemelor.

În final, poate fi apreciat faptul că Japonia este într-un continuu proces de transformare și că noul context internațional o determină să se adapteze noilor provocări. Fie că este vorba de o modificare constituțională sau o simplă adaptare a unor legi, poporului japonez îi revine sarcina de a-și decide viitorul în urma unor ample dezbateri, parte a unui proces democratic, ce se va materializa în decizii solide, menite să ofere stabilitatea și prosperitatea dorite.

Referințe

[1] David Harvey (1989) – The Condition of Postmodernity. An Enquiry into the Origins of Cultural Change, Blackwell, Cambridge MA & Oxford UK, p. 284;
[2] Herbert Bix, (2001) – Emperor Hirohito and the Making of Modern Japan, HarperCollins e-books, p. 650;
[3] Stephen S. Large (2003) – Emperor Hirohito and Showa Japan, The Nissan Institute, Routledge, Japanese Studies Series, London and New York, p. 130.

Despre autor:

George Boghean este fost intern RISAP și absolvent al Facultății de Istorie din cadrul Universității din București. Domeniile sale de cercetare sunt istoria, politica internă și externă a Japoniei, precum și istoria relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și Japonia.

Comenteaza