Obama și lupta politică pentru Parteneriatul Trans-Pacific

Andrei Lungu | 7 octombrie 2015
Președintele Barack Obama și ceilalți ... +
Președintele Barack Obama și ceilalți lideri ai statelor TPP (pe atunci numai 10 la număr), la o reuniune din 2010 -

Despre cum cel mai mare acord de liber schimb din istorie a întors Partidul Democrat împotriva președintelui Barack Obama

Barack Obama s-a născut în Hawaii, pilonul prezenței americane în Oceanul Pacific. Tot aici și-a trăit și copilăria, cu excepția a patru ani pe care i-a petrecut în Indonezia, alături de mama sa și tatăl său adoptiv, un cetățean indonezian. Obama a urmat primii săi ani de școală în Jakarta, capitala Indoneziei.

Obama este președintele american care are, poate, cele mai strânse conexiuni personale cu Asia. Acest lucru a avut un impact important asupra politicii sale externe. După opt ani în care SUA și-a concentrat atenția asupra Orientului Mijlociu și a conflictelor de aici, Obama a decis să reorienteze politica externă a Statelor Unite către Asia-Pacific, cea mai dinamică regiune a lumii. Recunoscând că puterea chineză este în ascensiune și că peste câteva decenii China va deveni egala SUA, Obama a vrut să întărească prezența militară, economică și diplomatică a Americii în regiune, prin „politica pivotului american”, redenumită mai apoi „politica rebalansării”.

Unul dintre pilonii acestei politici îl reprezintă Parteneriatul Trans-Pacific (Trans-Pacific Partnership – TPP), un acord comercial multilateral care ar crea cea mai mare zonă de liber schimb a lumii, înglobând 12 state, ale căror PIB-uri reprezintă 40% din totalul mondial.

Ideea TPP-ului este una mai veche. La baza acestui parteneriat stă un acord din 2006 semnat de Noua Zeelandă, Singapore, Brunei și Chile. SUA a exprimat dorința de a se alătura grupului celor patru pentru a crea un parteneriat mai larg încă din 2008, în ultimele luni ale administrației Bush. Obama a preluat apoi inițiativa lui Bush, însă primii ani ai mandatului său au fost martorii unui progres lent, în ciuda faptului că statele negociatoare plănuiau să finalizeze acordul până în 2011. Încetul cu încetul și alte state s-au alăturat negocierilor, totul culminând cu decizia din 2013 a prim-ministrului Shinzō Abe, de a aduce Japonia la masa tratativelor.

Faptul că în primii ani ai administrației Obama progresul a fost lent poate fi explicat de neformularea, încă, a unei politici americane clare și coerente față de regiunea Asia-Pacific. Lucrurile au început să se schimbe odată cu lansarea „pivotului către Pacific”, la sfârșitul anului 2011. SUA avea acum o strategie complexă, care includea și o latură economică. Considerentele economice erau, de fapt, promovate ca stând la baza întregului concep, întrucât SUA nu putea rata oportunitățile economice oferite de cea mai dinamică regiune a lumii. TPP căpăta astfel un sens, fiind mecanismul care ar lega economia americană de economiile asiatice, creând astfel numeroase oportunități de investiții și comerț.

Acum că avea formulată o strategie cuprinzătoare, administrația Obama a început să grăbească procesul de negociere a TPP-ului. Acest lucru era chiar o necesitate, deoarece, în absența unor mutări economice importante, pivotul sau rebalansarea s-ar fi redus doar la latura militară, iar SUA nu dorea ca politica să fie privită ca o strategie de containment a Chinei, deși însuși TPP-ul excludea a doua mare economie a lumii.

Negocierile s-au dovedit a fi însă extrem de dificile. Printre cei 12 participanți se numărau țări eterogene, cu economii în stadii de dezvoltare diferite. SUA dorea ca TPP-ul să fie un „parteneriat pentru secolul al XXI-lea”, un acord cu standarde extrem de ridicate, care să liberalizeze nu doar comerțul, ci și economiile țărilor partenere. Pe lângă reglementări legate de protecția mediului, drepturile muncitorilor sau proprietatea intelectuală, TPP ar fi introdus și norme legate de companiile deținute de stat, un subiect sensibil pentru unele țări, precum Vietnam sau Malaysia.

Drept urmare, primul termen pentru încheierea negocierilor, anul 2011, a fost depășit. Au venit apoi și alte termene declarative. Între timp, textul documentului a fost păstrat secret (fiecare stat avea interesul să își păstreze pozițiile de negociere și interesele ascunse, astfel încât să poată obține maximul în cadrul negocierii). Dar unele capitole au fost publicate de organizația Wikileaks, iar cuprinsul acestor capitole nu a făcut decât să înspăimânte unele grupuri, precum cele interesate de drepturile de proprietate intelectuală sau de puterea companiilor multinaționale. TPP-ul a rămas însă un subiect obscur, rar adus în discuție în presa internațională sau în cea a Statelor Unite.

Lucrurile s-au schimbat anul acesta. În luna iunie, negocierile păreau a fi pe final, iar Obama a făcut un pas important: a cerut Congresului să-i acorde autoritatea de a negocia tratate comerciale, cunoscută ca Trade Promotion Authority (TPA). TPA reprezintă un act legislativ care îi permite laturii executive să negocieze un tratat comercial, iar, la final, Congresul va vota dacă acceptă sau nu documentul negociat, fără a avea dreptul să-l modifice. Fără TPA, tratatul negociat de administrația Obama ar fi ajuns în Congres, iar fiecare parlamentar ar fi avut dreptul de a propune amendamente. Dacă aceste amendamente ar fi primit votul pozitiv al Congresului, ele ar fi schimbat textul tratatului, iar SUA ar fi trebuit să se întoarcă la masa negocierilor pentru a convinge celelalte 11 state să accepte noile modificări. Altfel spus, fără TPA, probabil nu ar putea exista un TPP.

Din anii ’70 încoace, toți președinții americani care au dorit să negocieze tratate de liber schimb au primit din partea Congresului dreptul TPA. Obama ar fi trebuit să ceară acest drept mai devreme, dar a evitat să o facă deoarece era perfect conștient divergența opiniilor în cadrul partidul său. Partidul Democrat este dezbinat când vine vorba de problema tratatelor de liber schimb. În 1994, președintele Clinton, un democrat, a reușit să semneze acordul NAFTA (North American Free Trade Agreement – Acordul de Liber Schimb al Americii de Nord) cu Mexic și Canada. Dar în cele două decenii de atunci, mulți democrați au dat vina pe NAFTA pentru delocalizarea a sute de mii de locuri de muncă în Mexic. Din punctul lor de vedere, impactul TPP va fi cel puțin la fel de mare. Dar grijile legate de mutarea locurilor de muncă sau scăderea salariilor pentru menținerea competitivității nu sunt singurele care îi sperie pe democrați. TPP, în negocierea căruia s-a ținut cont de interesele marilor companii americane, este văzut ca un instrument de protejare a intereselor corporatiste. Democrații ridică multe semne de întrebare în legătură cu reglementările asupra Investor State Dispute Settlement, mecanismul de rezolvare a conflictelor dintre corporații și state. Textul TPP este secret, dar se consideră că el va permite unei corporații să dea în judecată un stat atunci când o măsură legislativă afectează profiturile viitoare ale corporației. Astfel, o companie din industria tutunului ar putea da în judecată un stat care impune măsuri anti-fumat precum înlocuirea mărcilor de pe pachetele de țigări cu poze cu efectele negative ale fumatului asupra sănătății (și probabil ar câștiga). Asemenea măsuri au fost deja introduse în unele acorduri de liber schimb, dar TPP le-ar extinde la o scară mult mai largă, economiile țărilor negociatoare reprezentând 40% din Produsul Global Brut.

Informații despre Parteneriatul Trans-Pacific (Trans-Pacific Partnership - TPP)
Informații despre Parteneriatul Trans-Pacific (Trans-Pacific ... +
Informații despre Parteneriatul Trans-Pacific (Trans-Pacific Partnership - TPP) -

TPP nu este, de fapt, un tratat multilateral comercial. Doar câteva capitole din cele 29 ale tratatului sunt legate de comerț. Astfel, deși promovarea sa ca un tratat de liber schimb (cine se opune comerțului liber?!) îl face să pară mai atractiv, unii democrați atrag atenția că TPP tratează pe larg multe alte aspecte care în general favorizează corporațiile și nu muncitorii sau consumatorii. Astfel, mulți membri ai Partidului Democrat s-au opus acordării dreptului TPA, întrucât voiau să aibă dreptul de a modifica unele reglementări conform viziunii lor, nu doar să voteze Da sau Nu atunci când textul TPP va fi adus înaintea lor. Obama era perfect conștient de aceste diviziuni și s-a implicat foarte mult în încercarea de a convinge Congresul sa-i acorde dreptul TPA.

La început, în Senat, care era dominat de Partidul Republican, care susține în marea sa majoritate acordul TPP, opoziția democraților părea a fi puternică. Dar, până la urmă, Senatul a acordat un vot pozitiv (62-37) dreptului TPA. Problemele au apărut însă în Camera Reprezentanților.

Pentru a facilita votul asupra TPA, Senatul a introdus în aceeași lege și reglementări legate de asistența acordată muncitorilor afectați de acorduri de liber schimb (Trade Adjustment Assistance), care implică susținere financiară și cursuri de reprofesionalizare gratuite. Partidul Democrat este cel care a introdus ideea de Trade Adjustment Assiastance și susține aceste măsuri. Astfel, democrații ar fi votat pentru TPA întrucât un vot pozitiv ar fi fost și un vot pentru Trade Adjustment Assistance. Partidul Republican se opune însă acestui sprijin acordat muncitorilor. Drept urmare, după votul pozitiv din Senat, liderii din Camera Reprezentanților au gândit, la rândul lor, o strategie pentru a spori șansele TPA: două voturi în loc de unul. Parlamentarii aveau să voteze o dată pentru TPA (unde sprijinul republican ar fi înclinat balanța pro TPA) și o dată pentru Trade Adjustment Assistance (unde lipsa susținerii majorității republicare ar fi fost compensată de voturile democrate).

Dar ceva neașteptat s-a întâmplat pe 12 iunie. Democrații au votat strategic. Înaintea votului, Nancy Pelosi, lidera democraților din Camera Reprezentanților, care în trecut a fost un aliat de nădejde al lui Obama, a declarat că a venit momentul să încetinească viteza TPA-ului (TPA este cunoscut în limbajul popular american sub numele de „fast track”). Așa că democrații, alături de republicani, au votat împotriva Trade Adjustment Assistance, care a pierdut cu 302 la 126. Mai apoi, când TPA a fost supus la vot, el a fost aprobat cu 219 la 211. Dar acest lucru era irelevant, întrucât legea din Camera Reprezentanților trebuie să fie aceeași cu cea din Senat pentru a fi validă – adică trebuie să includă măsurile Trade Adjustment Assistance. TPP-ul a rămas blocat între cele două camere.

În acel moment, democrații și sindicatele păreau a fi câștigat lupta împotriva TPP-ului și împotriva propriului lor președinte. Existau metode de a trece până la urmă legea TPA prin Congres, însă toate păreau complicate. Cât timp democrații din Camera Reprezentaților nu se dădeau bătuți, TPP-ul era în pericol. Iar președintele Obama ar fi primit o lovitură dură tocmai de la partidul său.

Inițial, liderii republicani din Camera Reprezentanților doreau să reprogrameze votul pentru Trade Adjustment Assistance, în speranța că vor convinge suficienți Republicani și Democrați să voteze și această lege. Dar până la urma, fiind clar că Democrații nu vor ceda, acest plan a fost abandonat, iar Camera Reprezentanilor a votat un text care includea numai legea TPA. Aceasta s-a întors înapoi în Senat, pentru a fi supusă din nou la vot, întrucât prima dată Senatul votase legea care includea și Trade Adjustment Assistance.

Într-un final complet banal, Senatul a aprobat, pe 23 iunie, legea TPA cu 60 de voturi la 38. Unii democrați din Senat, care au susținut prima dată legea TPA, au avut dubii dacă să voteze pozitiv noua propunere, întrucât se temeau că legea Trade Adjustment Assistance nu va mai fi și ea aprobată. După ce au primit însă asigurări de la liderii republicani că ambele legi vor fi până la urmă aprobate, votul a decurs fără probleme. Astfel, dacă pe 12 iunie TPP-ul părea a fi în pericol, iar președintele Obama păruse a fi suferit o înfrângere dură, după numai două săptămâni, situația se rezolvase, iar negocierile pentru TPP puteau în sfârșit să fie finalizate.

Au mai trecut însă încă trei luni și jumătate până ce negociatorii celor 12 state s-au pus de acord asupra variantei finale a textului TPP. Dar acest lucru era de așteptat: atât negocierile dintre state, cât și negocierile dintre actorii politici americani au durat mult din cauza sensibilității, anvergurii și importanței aspectelor tratate de TPP. Iar acum că negocierile s-au încheiat, lupta politică va reîncepe, nu doar în SUA, ci și în celelalte 11 state.

În ultimele luni, de când subiectul TPP a devenit popular, președintele Obama a investit foarte mult capital politic în acest acord și a fost dispus să contrazică în public alți membri ai partidului său care se opun fie TPP, fie dreptului TPA. A fost un spectacol neașteptat ca președintele Obama să lucreze împreună cu liderii Republicani din Congres, care, până acum, au făcut tot ce le-a stat în putință să se opună măsurilor președintelui democrat. Totuși, Obama a părut aproape de ceea ce putea fi cel mai mare eșec al președinției sale și asta din cauza propriului partid.

Președintele Obama luptă cu multe înverșunare pentru acordul TPP deoarece îl vede ca una dintre marile moșteniri ale președinției sale. TPP ar lega destinul economic al SUA de Asia-Pacific, ar crea un standard global în materie de acorduri de liber schimb și ar avea un impact pozitiv asupra creșterii economice a SUA (dar nu neapărat și asupra americanilor de rând). De multe ori, când a încercat să justifice necesitatea semnării acordului TPP, Obama a vorbit despre amenințarea pe care o reprezintă China: în lipsa TPP-ului, China va semna alte acorduri regionale și își va impune propriile reguli, în timp ce SUA va privi fără a putea interveni. Acordul TPP, din care China nu face parte, a devenit astfel o parte din jocul de șah SUA-China, fapt care nu face decât să întărească perspectiva chineză că SUA dorește să izoleze China cu o nouă politică de containment.

Acordul TPP va fi supus unui vot în Congresul american cel mai devreme la începutul anului viitor. Pe 1 februarie, ambele partide vor organiza și primul vot în alegerile pentru desemnarea candidatului la președinție, în statul Iowa. Astfel, votul pentru TPP se va suprapune cu campania electorală. Acest lucru va intensifica tensiunile, iar subiectul TPP va fi victima luptelor din campanie.

Cel mai probabil însă, datorită majorităților republicane din ambele camere ale Congresului, TPP-ul va primi un vot pozitiv. Astfel, Barack Obama își va îndeplini unul dintre cele mai importante obiective ale administrației sale: integrarea Statelor Unite în cadrul economiei regionale a Asiei-Pacific. Este greu de prevăzut care va fi impactul adevărat al tratatului asupra Statelor Unite, în special asupra cetățenilor de rând, nu doar asupra statisticilor economice. Așa cum astăzi unii politicieni și unii cetățeni privesc acordul NAFTA (North American Free Trade Agreement – Acordul Nord-American de Liber Schimb) ca fiind un eșec, imaginea TPP nu va fi neapărat pozitivă. Timpul va demonstra și dacă toate dubiile și toate avertismentele celor care se opun TPP se vor adeveri. Dar, pentru Barack Obama și pentru implicarea Statelor Unite în Asia-Pacific, Parteneriatul Trans-Pacific va fi o victorie istorică.

Despre autor:

Andrei Lungu este cercetător în cadrul RISAP. Domeniile sale de interes sunt politica externă și internă a Chinei, relațiile sino-americane și balanța puterii din Asia-Pacific.

Comenteaza