O analiză geopolitică și geostrategică a Crizelor Strâmtorii Taiwan

Robert Manea | 19 februarie 2016
Portavionul american USS Nimitz +
Portavionul american USS Nimitz -

Crizele Strâmtorii Taiwan pot fi citite și în cheie geopolitică drept încercări ale Chinei de a forța ruperea rimlandului, prin slăbirea, în repetate rânduri, a pilonului reprezentat de Taiwan.

De-a lungul secolului al XX-lea, Crizele Strâmtorii Taiwan au pus față în față revizionismul chinez, ca urmare a afirmării puterii Chinei pe arena internațională, cu hotărârea Statelor Unite, prin sprijinul acordat neîncetat Taiwanului, de a menține statu-quo-ul existent în Asia-Pacific. Toate crizele au pus în lumină o Chină foarte agresivă și cu intenții belicoase ce par a merge dincolo de clasicul antagonism față de regimul de la Taipei. Articolul de față își propune să elucideze sau, cel puțin, să găsească o explicație pentru Crizele Strâmtorii Taiwan, printr-o raportare la al treilea nivel de analiză, respectiv cel sistemic. Astfel, prin această raportare, „statele nu acționează, ci reacționează”, în termenii lui Waltz, la presiunile sistemului. De asemenea, articolul își propune să demonstreze faptul că aceste crize au avut în subsidiar mize geopolitice care transcend explicațiile de la al doilea nivel de analiză.

Scurt istoric al Crizelor Strâmtorii Taiwan

În cazul Primei Crize a Strâmtorii Taiwan (1954), ce a survenit relativ aproape de momentul încheierii Războiului din Coreea, război ce a reprezentat un prim test de forță arătat de Republica Populară Chineză, pretextul a fost reprezentat de prezența unor forțe naționaliste în câteva insule bine-fortificate, ce se aflau la o distanță relativ apropiată de coasta Chinei continentale, mai cu seamă insulele Kinmen/Quemoy şi Matsu. Acestea din urmă au suferit bombardamente masive, odată cu retragerea Flotei a Șaptea Americane din Strâmtoarea Taiwan și doar poziția fermă a Statelor Unite ca aliat al Taiwanului în spiritul nou-formatei Organizații a Tratatului Asiei de Sud-Est (South-East Asian Treaty Organization – SEATO), a înghețat conflictul într-o poziție de remiză în care ambele tabere și-au realizat obiectivele de scurtă durată[1].

A doua criză, apropiată ca interval de timp de prima (august 1958), a arătat din nou clar faptul că Republica Populara Chineză era statul agresor, aceasta din urmă lansând o nouă campanie de bombardamente în apele din jurul Taiwanului ce s-au soldat cu aproximativ o mie de morți, dar dublată de data aceasta de o puternică propagandă internă pentru „eliberarea Taiwanului”[2]. Din nou, rezultatul acestei crize a fost unul neconcludent.

A treia criză începe o dată cu vizita din 1995 a președintelui Republicii Chineze (Taiwan), Lee Teng-hui la Universitatea Cornell pentru a susține un discurs cu privire la democratizarea Taiwanului. Contextul general al acestei vizite și al acestui discurs poate fi regăsit începând cu anul 1987, când liderul taiwanez Chiang Ching-kuo elimină legea marțială, urmând o liberalizare a instituțiilor taiwaneze, inclusiv a presei)[3]. În 1996 urmau a fi organizate primele alegeri prezidențiale democratice din istoria Taiwanului. Republica Populară Chineză s-a opus vehement vizitei lui Lee, argumentând că acestă vizită ar putea duce la instabilitate în zonă, Lee fiind un susținător al independenței Taiwanului. Când Congresul Statelor Unite s-a decis sa îi acorde viza necesara lui Lee pentru o vizită oficială în Statele Unite, Republica Populară Chineză a reacționat cu ostilitate. Aceasta începe un program de teste cu rachetă, în iulie 1995, mobilizând în același timp forțe în Fujian. Între 15 și 25 august 1995 au loc noi teste și exerciții navale complexe. Răspunsul Statelor Unite nu a întârziat să apară, la început sub formă de declarații ale secretarul de stat american Warren Christopher ce condamna manevrele Chinei, catalogându-le drept: „provocări militare iresponsabile împotriva Taiwanului”. În cele din urmă, Washingtonul a luat o poziție mai fermă prin decizia de a mobiliza în Marea Chinei de Sud portavioanele USS Independence şi USS Nimitz, acesta din urmă fiind trimis spre Strâmtoarea Taiwan alături de un grup de nave de luptă, parte a Flotei a Treia Americane. Conștienți de amenințarea Flotei Statelor Unite, decidenții de la Beijing au hotărât să accelereze modernizarea aparatului militar, comandând distrugătoare rusești din clasa Sovremennyy și submarine de atac moderne pentru a contracara grupul de nave de luptă al Marinei Americane. Criza s-a finalizat ca și precedentele cu o încetare a focurilor, dar care a încordat relațiile sino-americane și a catalizat vânzările de armament american către Taiwan, începute în trecut. Mai mult, ca urmare a acestei crize, relațiile în domeniul militar dintre Japonia și Statele Unite s-au întărit substanțial.

Crizele Stramtorii Taiwanului

Adevăratele mize geopolitice

Încă după unirea celor șapte regate, în 221 î.Hr. de către împăratul Qin Shi Huang[4] sub dinastia Qin, izolaționismul chinez a nutrit o percepție proprie acestui popor, respectiv aceea conform căreia China este unică, nu este doar o mare civilizație, ci însăși civilizația. Mai mult, o perioada îndelungată, China își stabilește sfera de influență asupra Asiei, iar până la Războaiele Opiului, aceasta își menține preponderența asupra zonei Asia-Pacific. După al Doilea Război Mondial, în perioada de declin a Chinei, Statele Unite își stabilesc prezența în regiunea Asia-Pacific și aceasta se vede ca un actor regional legitim în zonă. Există astfel o contradicție de natură strategică: din perspectiva chineză, Statele Unite sunt o putere care nu își are locul în zonă deoarece China, datorita poziției sale centrale a reușit să ancoreze Asia din punct de vedere geografic și cultural timp de cinci milenii, până la „Tratatele inegale” care au privat China de această poziție pe arena internațională. În ultimele decenii însă, China cunoaște o transformare unică. Creșterea economică impresionantă, care se traduce treptat și într-o creștere a capabilităților militare duce la revizuirea opțiunilor geopolitice ale Chinei și implicit la revizuirea opțiunilor geopolitice ale Statelor Unite, ca actor adânc implicat în zona Asia-Pacific. Autori aparținând tradiției neorealiste, precum John Mearsheimer, consideră că această creștere a puterii Chinei va duce în viitor la o tentativă de revizuire a statu-quo-ului din regiunea Asia-Pacific care va afecta implicit poziția predominantă a Statelor Unite în zonă. Acestea din urmă par a fi totuși conștiente de amenințarea Chinei la adresa statu-quo-ului din regiune. Mai mult, dacă acceptam teza unui reprezentant notoriu al geopoliticii anglo-saxone, Nicholas Spykman și autor al teoriei geografice a „îngrădirii”, în realitate Statele Unite au acționat și acționează în vederea „îngrădirii” Chinei. Prin conceptul de „ingradire”, Spykman se referă la modul în care poate fi controlată o putere continentală, prin stăpânirea bordurii maritime a acesteia. Statele Unite au o prezență substanțială, prin intermediul bazelor sale militare, în state ca Japonia și Coreea de Sud, iar acestea au sprijinit în repetate rânduri Taiwan-ul în disputa cu China, prin vânzările de armament. Astfel, din punct de vedere geopolitic și geostrategic, ne putem imagina un rimland care să cuprindă Coreea de Sud, Japonia și Taiwan și care este menit să îngrădească China, închizând-o pe continent. Din acest punct de vedere, Crizele Stramtorii Taiwan pot fi citite și în cheie geopolitică ca încercări ale Chinei de a forța ruperea rimlandului prin slăbirea în repetate rânduri a pilonului reprezentat de Taiwan. Aceste crize, alături de alte chestiuni aflate în legatură directă cu geopolitica precum revendicarile terioriale asupra insulelor Senkaku/Diaoyu si cele asupra insulelor Spratly, demonstrează faptul că Republica Populară Chineza a ajuns să  privească Marile Chinei de Est și de Sud ca arena firească pentru ambițiile sale geopolitice, iar conflictul ocazional cu Taiwan-ul și cu Japonia este inerent unei asemena politici.

Pe viitor va fi interesant de urmărit dacă China va rămâne consecventă și va continua pe aceeași linie, sau dacă își va regândi opțiunile geopolitice și geostrategice către un alt pilon și de asemenea, felul în care Statele Unite vor răspunde provocărilor geopolitice din zona Asia-Pacific.

Opiniile și ideile exprimate în acest articol aparțin autorului și nu reflectă în mod automat și poziția RISAP (The Romanian Institute for the Study of the Asia-Pacific).

Referințe

[1]Henry Kissinger, On China, Penguin Press, New York, 2011, p. 227.
[2]Ibidem, p.246.
[3]Ibidem, p.634.
[4]Ibidem, p.143.
| 19 februarie 2016|Categories: China, Geopolitică|Tags: , , , , , |0 Comentarii

Despre autor:

Robert Manea este masterand în cadrul Facultății de Științe Politice a Universității din București. El este interesat de teoria relațiilor internaționale precum și de studiul zonei Asia-Pacific (relațiile sino-americane, zona Japoniei, Taiwan-ului și Coreei de Nord).

Comenteaza