Japonia – baby boom, baby crunch

La începutul acestui an au fost, în sfârșit, publicate rezultatele recensământului efectuat în Japonia în 2015, iar cifrele au confirmat ipotezele specialiștilor: populația Japoniei s-a micșorat cu aproape un milion de persoane, prima scădere observată în cei aproape o sută de de la efectuarea primului recensământ. Deși fenomenul nu reprezintă o surpriză majoră, având în vedere tendința ca japonezii să aibă o durată mai îndelungată a vieții, dar din ce în ce mai puțini copii, semnificația sa este cu atât mai importantă cu cât acesta reprezintă stadiul incipient al unei crize demografice. Japonia este deja cea mai în vârstă societate din lume, cu 126.323.715 de locuitori. Faptul că majoritatea persoanelor pot trăi până la mai bine de 85 de ani nu împiedică declinul populației per ansamblu, estimându-se că până în 2050 numărul va ajunge la circa 107 de milioane de persoane. De fapt, unii specialiști sunt atât de pesimiști, încât au conceput un cronometru care aproximează data la care în Japonia nu va mai fi decât un singur copil. Chiar dacă acea zi se află la mai mult de o mie de ani în viitor, neliniștea provocată de o asemenea perspectivă apasă deja umerii politicienilor.

Teama acestora nu este inspirată în mod necesar de posibilitatea îndepărtată ca națiunea japoneză să dispară de pe fața pământului în următoarele două sau trei mii de ani, ci de efectele mult mai apropiate ale acestei tendințe descendente, anume agravarea situației economice a Japoniei. Scăderea populației reprezintă, în principiu, înregistrarea unui număr mai mare de decese, decât de nașteri. Un număr mai mic de nașteri reprezintă scăderea numărului persoanelor active pe piața muncii. Diminuarea forței de muncă reprezintă atât o producție, cât și un consum mai mic pe termen lung, ceea ce va determina scăderea produsului intern brut (PIB) al țării. De asemenea, aceasta reprezintă și o presiune mai mare asupra populației active pentru susținerea celei inactive – bătrânii, care vor avea nevoie atât de pensii, cât și de îngrijire medicală.

Rezultatul ar putea fi o societate sugrumată de efortul de a-și sprijinii vârstnicii, dar confruntată cu faptul că vor exista din ce în ce mai puțini tineri care să susțină acești bătrâni. Se ajunge astfel la o societate incapabilă de a se autosusține din punct de vedere economic. Iar redresarea și chiar stimularea economiei sunt promisiunea pe care guvernul Abe a făcut-o poporului japonez. Cele mai evidente metode prin care guvernul ar putea adresa problema determinată de scăderea populației ar fi stimularea natalității și creșterea populației active prin integrarea femeilor și/sau imigranților pe piața muncii, într-un număr mai mare decât până în prezent. Dar fiecare dintre aceste variante este însoțită de propriul set de impedimente.

Actuala rată a natalității în Japonia a ajuns la 1,46, ceea ce indică, într-adevăr, o tendință ascendentă față de anii precedenți, dar nu în mod necesar una care se va menține pe o perioadă îndelungată. Această creștere a ratei natalității se datorează în principal femeilor cu vârste cuprinse între 30 și 34 de ani, ceea ce confirmă înclinația femeilor japoneze de a amâna momentul întemeierii unei familii până după împlinirea vârstei de 30 de ani. Unul dintre obiectivele prim-ministrului Abe Shinzō este majorarea ratei natalității la 1,8  până în anul 2025, dar acest lucru se poate dovedi dificil din mai multe motive, unul dintre cele mai importante fiind reticența japonezilor de a își întemeia familii, într-o societate în care numai aproximativ 2% dintre copii se nasc în afara căsătoriei. În plus, alegerea de a-și amâna căsătoria, venită din partea unui număr crescând de femei, este, de asemenea, un factor ce poate influența în mod negativ planul șefului guvernului, întrucât și numărul femeilor cu vârste cuprinse între 15 și 49 de ani este în scădere. Implicit acest fapt va conduce la scăderea ratei natalității în anii următori, în loc de creșterea acesteia.

O soluție pentru această problemă ar fi ca japonezii să fie încurajați să întemeieze familii mai devreme, iar în acest sens, Abe își propune îmbunătățirea sistemului de îngrijire a copiilor preșcolari – acomodarea a aproximativ 500.000 dintre copiii aflați pe liste de așteptare până în anul fiscal 2017, mărirea cu 2% a salariilor îngrijitorilor, precum și alocarea a 40.000 de yeni lunar în plus celor cu experiență în câmpul muncii. Stimulentele oferite de către stat, totuși, trebuie să fie suficient de puternice și bine gândite pentru a inversa trendul înregistrat în ultimile două decenii ca din ce în ce mai multi japonezi să rămână celibatari pe viață – aproximativ unul din patru bărbați și una din șapte femei sunt astăzi în această situație. În acest sens, există unele prefecturi japoneze în care s-a înregistrat o mai mare creștere a natalității datorită stimulentelor de ordin financiar oferite proaspeților părinți.

Totuși, această strategie s-ar putea dovedi insuficientă, întrucât actualele piedici socio-economice (programul prelungit la birou, stagnarea salariilor, dificultatea de a ajunge la un echilibru sănătos între muncă și viața de familie în cazul femeilor) au determinat ca aproape jumătate dintre femeile și bărbații intervievați de către Asociația pentru Planificare Familială din Japonia să își piardă aproape cu totul interesul pentru actul sexual în sine, printre motivele citate de aceștia numărându-se oboseala cauzată de muncă, plictiseala, ori pur și simplu o puternică antipatie față de actul procreării. Îngrijorător este și faptul că aceia ce nutresc astfel de sentimente sunt cu cinci puncte procentuale mai mulți față de cifrele înregistrate cu doi ani în urmă.

Obiectivul anunțat de Abe în ceea ce privește majorarea ratei natalității în Japonia ridică, însă, și alte probleme. Există persoane care se tem că această ambiție de a salva economia japoneză prin creșterea numărului de nașteri ar putea avea un impact negativ asupra drepturilor femeilor la reproducere, cazul cel mai extrem fiind eliminarea definitvă a opțiunii de a efectua un avort. Deși ceea ce a condus la această ipoteză este o potențială lege pentru alocarea de fonduri pentru cercetarea unor boli sau afecțiuni asociate sarcinii, unele grupări feministe consideră astfel de inițiative legislative drept pretexte pentru a obliga femeile să procreeze.

Presupunând, totuși, că guvernul ar reuși să ofere stimulente suficient de atrăgătoare încât atât femeile, cât și bărbații, să depășească toate obstacolele ce stau acum în calea întemeierii unei familii cât mai devreme, o creștere a natalității ar deveni cu adevărat utilă economiei japoneze abia peste optsprezece ani, cel mai devreme. Pentru a reuși să ajungă la o redresare a situației economice actuale, este nevoie ca statul să exploreze variante ce ar majora proporțiile populației active de pe piața muncii într-un timp cât mai scurt.

În prezent, aproximativ jumătate din populația Japoniei este alcătuită din femei. În același timp, aproape jumătate dintre persoanele active pe piața muncii sunt, de asemenea, femei, acesta fiind cel mai mare procent înregistrat în ultimile decenii. Acest număr poate părea îmbucurător, dar el reprezintă, în fapt, un soi de iluzie. Capacitatea femeilor de a contribui la creșterea economică a Japoniei este limitată de către valorile tradiționaliste care încă guvernează societatea și care dictează ca femeile să exceleze drept buni manageri ai familiei – prin îngrijirea și educarea copiilor, în special – dar nu manageri ai companiilor. Astfel poate fi explicat faptul că dintre cele 43% de femei care alcătuiesc totalul populației active în Japonia, aproximativ 60% au joburi temporare ori cu jumătate de normă, care nu le oferă beneficii sociale ori salarii suficient de mari.

O cauză majoră a acestor proporții este tendința femeilor de a renunța la locul de muncă odată cu nașterea primului copil și de a avea, apoi, joburi part-time. În ciuda faptului că în 1985 a intrat în vigoarea o lege care asigura oportunități egale femeilor și bărbaților pe piața muncii, practicile companiilor constau în pregătirea femeilor pentru posturi mai puțin importante, care le transformau în asistente ale bărbaților pregătiți pentru conducere. Deși situația s-a ameliorat considerabil, pentru femei este în continuare foarte dificil să jongleze în mod eficient cu slujba și cu îngrijirea copiilor. Unul dintre impedimentele majore este fenomenul de matahara – termenul provine din cuvintele englezești „maternity harassment” – care se referă la presiunea exercitată de către superiori sau colegi asupra femeilor însărcinate de a părăsi locul de muncă. De asemenea, numărul insuficient de instituții care să asigure îngrijirea copiilor preșcolari determină ca multe mame tinere să fie nevoite să intre în concediu de maternitate, din care de foarte multe ori nu se mai întorc. Chiar dacă și bărbații ar putea și sunt încurajați să aibă concediu de paternitate, foarte puțini dintre aceștia profită de această posibilitate, din cauza temerii de a pierde șansa de promovare la locul de muncă.

O altă cauză o reprezintă caracterul foarte solicitant al slujbelor, care de cele mai multe ori necesită ca angajații să petreacă ore întregi peste program. Nefiind propice pentru îngrijirea și educația copiilor ca ambii părinți să aibă job-uri full-time care să le ocupe în medie și 50 de ore pe săptămână, este necesar ca unul dintre cei doi fie să renunțe la slujbă, fie să aibă o slujbă cu jumătate de normă, iar de cele mai multe partenerul care se regăsește în această situație este femeia. În plus, existența unei legi care prevede o reducere importantă a taxelor pentru familiile în care unul dintre soți câștigă mai puțin de 1,03 milioane de yeni pe an aproximativ 10 000 dolari americani) determină ca femeile, în general, să aleagă slujbe plătite mai puțin. O altă măsură avută în vedere de către prim-ministru este ca această lege să fie eliminată ori modificată în așa fel încât să nu mai restricționeze accesul femeilor la slujbe cu normă întreagă și, implicit, la salarii mai mari. De asemenea, începând cu 1 aprilie 2016, firmele japoneze sunt obligate să publice liste cu procentaje în ceea ce privește numărul de posturi normale și de management ocupate de femei, urmând ca acelea care nu fac eforturi pentru integrarea femeilor să se confrunte cu diverse sancțiuni directe sau indirecte.

Obiectivul guvernului Abe este de a crea o societate în care „femeile să strălucească”, având în vedere că participarea acestora pe piața muncii în condiții similare cu aceea a bărbaților ar putea conduce la o creștere cu până la 13% a produsului intern brut al țării. O componentă a planului pentru atingerea acestui obiectiv era de a avea 30% dintre posturile de conducere ale companiilor ocupate de femei până în anul 2020. În fața realității curente, însă, numerele au fost reduse la numai 15% pentru sectorul privat – față de 9,2% – și 7% pentru guvernul național – față de 3.5%. În ciuda acestui eșec pe termen scurt, există și motive de optimism în ceea ce privește statutul femeilor de carieră. Din ce în ce mai multe persoane au început să fie de părere că este de preferat ca și femeile să aibă un loc de muncă, la fel ca bărbații, față de convingerile trecute că aceastea ar trebui să fie doar casnice. Mai mult decât atât, alegerile recente, precum și reorganizarea din cadrul ministerelor au avut drept rezultat numirea a trei femei drept ministru al apărării, guvernator al Tokyo și lider al principalului partid de opoziție, Partidul Democratic. Fiecare dintre aceste funcții are o importanță deosebită, putând fi o rampă de lansare chiar pentru ocuparea funcției de prim-ministru.

Chiar dacă astfel de situații își păstrează caracterul excepțional, este cert că Japonia a devenit scena de desfășurare a unei forme de emancipare a femeilor care, chiar dacă are cauze diferite față de cele ce au dus la apariția mișcărilor feministe în Occident, are toate șansele de a ajunge la rezultate care să îmbunătățească statutul femeilor pe termen lung, în ciuda dificultăților pe care le ridică pentru ele presiunea de a constitui un ingredient important pentru remediul economiei japoneze.

Este greu de spus dacă și în cazul imigranților se poate vorbi despre optimism în ceea ce privește o potențială încadrare a lor pe piața muncii japoneze ori, mai important, în societatea japoneză. În lipsa unor soluții imediat aplicabile pentru problemele întâmpinate de femeile care doresc să își dezvolte o carieră în paralel cu întemeierea unei familii, precum și în lumina unei necesități stringente de a pune capăt perioadei de stagnare a economiei japoneze și, deci, de a dovedi eficacitatea strategiei „Abenomics”, prim-ministrul este pus în fața contemplării, cel puțin, a ideii de a deschide mai mult Japonia pentru imigranții în căutare de locuri de muncă.

Organizația Națiunilor Unite estimează că ar fi nevoie ca Japonia să primească aproximativ 17 milioane de imigranți între 2005 și 2050 pentru a menține numărul populației la 127 de milioane de persoane. Totuși, această perspectivă nu pare a fi pe placul guvernanților. Măsurile propuse constau în extinderea programelor care permit  muncitorilor străini semicalificați ori cu nivel scăzut de calificare să muncească pe teritoriul Japoniei cu viză temporară de muncă, precum și în extinderea programelor de traineeship și recrutarea studenților pentru slujbe în domeniul asistenței sociale. Totuși, implementarea acestora nu ar acoperi în mod suficient nevoia constatată de muncitori de care are nevoie Japonia, în special având în vedere faptul că țara urmează a fi gazda Jocurilor Olimpice în 2020. Propunerile pentru modificarea actualei legislații cu privire la imigranți au fost discutate în aprilie, dar la acel moment nu s-a ajuns la nicio concluzie clară. Odată cu publicarea listei anuale de modificări legislative, însă, a devenit clar că guvernul ia în considerare cu seriozitate compensarea forței de muncă japoneze prin stimularea creșterii numărului de muncitori străini – printre proiecte numărându-se și un sistem asemănător celui de „green cards” din America.

Reticența politicienilor nu este dată însă de rațiuni economice, ci mai mult de conștientizarea faptului că ar fi foarte probabil ca populația japoneză să nu aprobe o legislație care să permită creșterea prea mare a procentului de gaijin – persoane de altă origine decât japoneză, străini – de pe teritoriul țării.  Printre cei mai puternici opozanți ai prezenței imigranților în Japonia se numără și Ayako Sono, o scriitoare care a propus recurgerea la segregare rasială în cazul în care procentul străinilor ar crește. Deși această măsură este cu siguranță extremă și denotă ultranaționalismul scriitoarei, având în vedere, de exemplu, dificultatea limbii japoneze, nu ar fi foarte greu de imaginat un scenariu în care imigranții s-ar confrunta cu mari probleme de comunicare și integrare în societatea japoneză.

Ceea ce ar constitui, probabil, cea mai mare problemă ce ar trebui depășită în cazul relaxării restricțiilor în privința imigrării în Japonia, ar fi mentalitatea populației. Comunitatea japoneză încă pune foarte mare accent pe ideea de puritate a sângelui, iar dreptul la cetățenia japoneză era acordat, până acum aproximativ 30 de ani, doar copiilor al căror tată era japonez, în cazul în care unul dintre părinți avea altă naționalitate. Deși legea a fost modificată în 1984 pentru a permite copiilor de etnie mixtă să aleagă între cetățenia japoneză și cea a celuilalt părinte, indiferent de naționalitatea tatălui, schimbarea nu a facilitat cu foarte mult integrarea acelor copii în societatea japoneză. Numiți haafu – de la termenul englezesc „half” – aceștia erau și încă mai sunt considerați inferiori copiilor „pur” japonezi, fiind de multe ori discriminați, în special dacă înfățișarea lor fizică era în mod evident diferită de trăsăturile japoneze. Același tip de discriminare este aplicat și altor grupuri minoritare, precum zainichi – descendenți ai coreenilor stabiliți în Japonia în urma destrămării imperiului colonialist japonez, japonezi de origine braziliană ori chiar membri ai popoarelor Ainu sau Ryūkyū, care nu pot fi deosebiți fizic de japonezi.

În ciuda faptului că recent se poate observa o ameliorare a urii față de haafu, cristalizată în reușita a două femei de etnie mixtă de a câștiga titlul de Miss Univers Japonia (Priyanka Yoshikawa în 2016 și Ariana Miyamoto în 2015), precum și a unei alte femei haafu, Renho, de a fi aleasă liderul Partidului Democratic, discriminarea este încă acut resimțită de către aceia considerați străini: le este refuzată servirea în restaurante, onsen-uri ori alte localuri, proprietarii de locuințe refuză să le închirieze apartamente, sunt opriți de către autorități în mod aleatoriu – astfel de întâmplări fiind comune chiar și în cazul cetățenilor japonezi care au trăsături fizice distincte. Mai mult, majoritatea imigranților ori a celor din grupurile minoritare nu au access cu ușurință la posturi bine plătite. O altă problemă este reprezentată de existența multor cazuri de imigranți care lucrează ilegal pe teritoriul Japoniei, situație cauzată de faptul că nu au îndeplinit condițiile pentru eliberarea vizei de muncă, dar nici nu se pot întoarce în țările de origine. De asemenea, guvernul refuză relaxarea condițiilor pentru acordarea de azil, din cauza evenimentelor îngrijorătoare din Europa, odată cu migrația refugiaților din Siria și Irak. Situația este cu atât mai gravă cu cât Japonia încă nu are legi împotriva discriminării.

Totuși, odată cu integrarea pe piața muncii a străinilor cu nivel înalt de calificare, a căror contribuție poate genera îmbunătățiri calitative ale produselor și serviciilor firmelor japoneze, există șansa ca populația niponă să devină mai permisivă și mai deschisă față de imigranți, acest lucru extinzându-se, în cele din urmă, și asupra muncitorilor cu nivel scăzut de calificare.  Unul dintre susținătorii imigrației controlate este Shigeru Ishiba, responsabil pentru revitalizarea regională a economiei, el considerând că e nevoie de reforme care să asigure integrarea imigranților în societate. Acest proces de acceptare a străinilor, însă, se poate dovedi de o destul de lungă durată, poate chiar de câteva decenii, astfel că este puțin probabil ca strategia de regenerare economică a Japoniei să se bazeze în foarte mare măsură pe imigrație în viitorul apropiat.

Într-adevăr, cele trei strategii pe termen mediu-lung avute în vedere de către Japonia, odată implementate, ar putea trata atât efectele, cât și cauzele crizei demografice iminente. Cu toate acestea, este de așteptat ca progresul să nu fie evident în viitorul foarte apropiat: pentru depășirea rapidă a stagnării economice, ar fi nevoie ca Japonia să adopte o politică mult mai prietenoasă față de imigranți într-un timp deosebit de scurt (mai puțin de un deceniu), iar acest lucru este încă improbabil. Pe de altă parte, îmbunătățirea condițiilor de muncă ale femeilor, în special luând în considerare tendința spre schimbare a mentalității tinerilor japonezi, s-ar putea dovedi o soluție mai lesne de aplicat. Reușind acest lucru, societatea japoneză ar avea de câștigat pe două planuri, întrucât e foarte probabil ca îndepărtarea, într-o mai mare măsură, a greutăților cu care se confruntă femeile să conducă și la înlesnirea condițiilor pentru întemeierea unei familii și, în consecință, la creșterea demografică țintită de către guvern.

Surse poze (în ordinea apariției): Flickr/mrhayata; Flickr/groucho; Wikimedia Commons/JitiJiti; Wikimedia Commons/Mess, Flickr/Tagosaku.