Istoria relațiilor intercoreene și perspective de viitor

Ioana Cristocea | 7 decembrie 2017
Coreea de Nord și Coreea ... +
Coreea de Nord și Coreea de Sud văzute din satelit, în 2014 -

La sfârșitul lunii noiembrie, Coreea de Nord a testat o nouă rachetă balistică intercontinentală (intercontinental ballistic missile – ICBM), o rachetă care poate lovi teritoriul continental al Statelor Unite ale Americii. Acest ultim test marchează transformarea Coreei de Nord dintr-o amenințare regională într-o amenințare globală, astfel devenind cea mai presantă problemă cu care comunitatea internațională trebuie să se confrunte.

Un secol de conflicte

Cu o istorie complexă, Peninsula Coreeana devine un teritoriu disputat încă din 1900, aceasta fiind ulterior anexată de către Japonia în 1910. La finele celui de-al Doilea Război Mondial, Coreea este împărțită în două părți de-a lungul paralelei 38, trupele Uniunii Sovietice staționând în nord, iar cele ale Statelor Unite în sud. Deși Națiunile Unite creează în 1948 o comisie temporară (UN Temporary Commision on Korea) pentru a încerca să reunifice peninsula, această inițiativă dă greș, iar în 1950 trupele nord-coreene invadează partea de sud. După implicarea trupelor americane și mai apoi a celor chineze, situația se stabilizează, iar în 1953 este semnat un armistițiu în orașul Panmunjom, situat astăzi în Coreea de Nord. Armistițiul datează până în ziua de astăzi, nefiind încă transformat într-un tratat de pace, astfel încât cele două state sunt încă, din punct de vedere legal, în stare de război.

După război, situația Coreei de Sud evoluează în mod favorabil. Condusă inițial de Syngman Rhee și mai apoi de Park Chung-hee, aceasta se dezvoltă puternic din punct de vedere economic și devine un stat important în regiune. Regimul autoritar se termină în anul 1987, odată cu alegerea lui Roh Tae-woo în funcția de președinte.

Evenimentele în Coreea de Nord au urmat însă un curs diferit. Susținut de Uniunea Sovietică, Kim Il-Sung devine lider și instaurează regimul comunist care se menține până astăzi. Între anii 1950-1990, relațiile dintre cele două state coreene au rămas tensionate, marcate de o lipsă aproape absolută de comunicare. Deși în data de 4 iulie 1972, în timpul mandatului lui Park Chung-hee în Coreea de Sud, cele două state semnează o declarație comună (Joint Statement of North and South) cu scopul de a reduce tensiunile și a grăbi procesul de reunificare prin măsuri de sporire a încrederii (confidence-building measures – CBMs), aceasta are doar o însemnătate simbolică, nefiind cu adevărat implementată. O încercare similară a avut loc în anul 1992 prin Acordul Sud-Nord (Basic South-North Agreement) care adaugă la prevederile anterioare ideea transformării Armistițiului din 1953 într-un tratat de pace, dar nici acest acord nu se materializează.

În acest timp, Coreea de Nord începuse deja să își dezvolte un program nuclear, folosindu-se de resursele bogate de uraniu de pe teritoriul țării și de expertiza în domeniu preluată de la Uniunea Sovietică. Încă din anii ’60 nord-coreeni lucrau la centrala nucleară Yongbyon, unul dintre cele mai importante componente ale programului nuclear al Coreei de Nord până în prezent. Deși în 1985 Coreea de Nord semnează Tratatul de Neproliferare Nucleară (Non-proliferation Treaty NTP), aceasta continuă să își dezvolte programul, iar în 1993 începe prima criză nucleară (First Nuclear Crisis). În 1994, Statele Unite negociază cu Kim Il-Sung un acord intitulat „Agreed Framework”, acord prin care Coreea de Nord se angajează să oprească dezvoltarea programului nuclear în schimbul a două reactoare cu apă (light water reactors), pe care Statele Unite le vor trimite Nordului ca sursă de energie.

Răsăritul de soare deasupra Peninsulei Coreene

Contextul tensionat din peninsulă începe să se schimbe odată cu venirea la putere în Coreea de Sud a președintelui Kim Dae-jung, în 1997. Kim a fost o figură activă pe scena politică chiar și înainte să fie ales președinte, acesta fiind un dizident activ și un simbol important al luptei anti-autoritarism dusă în Coreea de Sud. În ceea ce privește relațiile inter-coreene, Kim Dae-jung a lansat „Politica razelor de soare” (Sunshine Policy), cunoscută oficial sub numele „Politica reconcilierii și cooperări”, o politică complet diferită de orice fusese încercat până în acel moment.

Principiul care stătea la baza politicii lui Kim Dae-jung era ideea că „regimul nord-coreean nu se va prăbuși foarte curând, dar este inevitabil că acesta să își deschidă progresiv economia”. Plecând de la această premiza, politica era structurată în așa fel încât să promoveze legături economice și sociale care să nu fie legate de cele politice. În mod diferit față de oricare interacțiune încercată anterior, dacă Coreea de Nord avea să lanseze provocări politice sau militare, deși acestora li se va răspunde prompt, cooperarea economică și ajutorul umanitar nu vor fi oprite. Așa cum ilustrează Yang Sung Chul, un ambasador al Coreei de Sud în SUA, „în momentul în care un submarin nord-coreean s-a infiltrat în apele teritoriale ale Coreei de Sud în anul 1998, deși guvernul sud-coreean a răspuns prompt utilizând măsurile potrivite pentru a contracara actul militar provocator, acesta a permis totuși continuarea activităților umanitare și celor economice private inter-coreene”. Scopul final al politicii lui Kim Dae-jung era unificarea celor două state, acesta sperând ca evoluția relațiilor inter-coreene să se asemene celei dintre Germania de Vest și Germania de Est, astfel încât o cooperare economică strânsă să ducă la o eventuală unificare politică.

Într-adevăr, cooperarea economică dintre cele două state s-a îmbunătățit în mod semnificativ în timpul mandatului lui Kim Dae-jung. Companiile sud-coreene „erau încurajate să investească în nord și se bucurau adesea de stimulente financiare”. Astfel, din ce în ce mai multe firme au început să investească în Coreea de Nord în domenii precum minerit, agricultura, turism, producție de mașini sau textile, crescând totodată nivelul de trăi. Firma Hyundai era una dintre cele mai implicate firme, deoarece nu numai că această implicare îi oferea posibilitatea de a își lărgi activitatea economică și de a beneficia de forță de lucru ieftină, dar îi oferea și anumite privilegii din partea guvernului sud-coreean. Deși Kim Dae-jung promisese o campanie anti-corupție care să ajute la diminuarea implicării chaebol-urilor (conglomerate economice puternice din Coreea de Sud) în viață politică, au existat mai multe voci care l-au acuzat chiar pe acesta de corupție.

În anul 2000, rezultatele politicii lui Kim Dae-jung încep să apără. Coreea de Nord normalizează relațiile diplomatice cu Italia și Japonia. Mai mult decât atât, „în aprilie guvernul sud-coreean anunța o întâlnire istorică. Kim Dae-jung și Kim Jong-Il aveau să se întâlnească în iunie, în Phenian”, marcând astfel prima întâlnire între președinții celor două state. Reacțiile comunității internaționale erau pline de speranță, Kim Dae-jung bucurându-se de sprijinul SUA, care declara că „a susținut și încurajat, atât direct cât și indirect, o întâlnire între Nord și Sud”. De asemenea, ministrul de externe al Japoniei, Yohei Kono, declară că „dacă întâlnirea are loc, ar reprezenta prima astfel de inițiativă din istorie și ar avea o însemnătate uriașă”.

În data de 13 iunie, Kim Dae-jung ajungea în Coreea de Nord și era așteptat la aeroport de Kim Jong-Il. Cei doi au zâmbit și au aplaudat, iar întâlnirea a părut una lipsită de tensiuni majore. La finele întâlnirii, cei doi președinți au semnat un acord în baza căruia să permanentizeze relațiile dintre cele două state, cu scopul de a grăbi reunificarea peninsulei. De asemenea, cei doi au discutat despre posibilitatea reunirii familiilor despărțite în timpul războiului și grăbirea procesului de construcție în zona muntelui Kumgang, pentru a facilita turismul între cele două state. Efortul președintelui Kim Dae-jung pentru a rezolva conflictul inter-coreean este recunoscut de comunitatea internațională, acesta primind în octombrie 2000 Premiul Nobel pentru Pace.

Declarația Nord-Sud din 2000
Declarația comună Nord-Sud emisă după ... +
Declarația comună Nord-Sud emisă după summitul dintre Kim Dae-Jung și Kim Jong-il, din iunie 2000 -

Din nefericire, situația se înrăutățește din nou în 2002, în momentul în care președintele american George W. Bush include Coreea de Nord în „axa răului”, imediat după descoperirea faptului că aceasta continua să opereze centrala nucleară Yongbyon, încălcând astfel acordul semnat în 1994. În 2003, Coreea de Nord își anunța retragerea din Tratatul de Neproliferare Nucleară, învinuind atitudinea ostilă din partea SUA. Astfel anii 2002-2003 marchează perioada celei de-a doua crize nucleare și îndepărtarea față de politica de comunicare susținută de Bill Clinton către o politică mai dură.

În acest timp, președintele Kim Dae-jung își termină mandatul și este înlocuit de Roh Moo-hyun, un disident și avocat apropiat de Kim Dae-jung, a cărui campanie o susținuse în 1997. De asemenea, în Coreea de Sud încep să apară acuzații cu privire la faptul că președintele Kim Dae-jung ar fi plătit Coreea de Nord pentru a obține întâlnirea prezidențială din 2000. Scandalul intitulat „Cash for Summit”, a fost parțial negat de către președinte, acesta spunând că banii utilizați nu a fost din surse guvernamentale, ci au fost sponsorizați de către Hyundai și „au ajutat imens la facilitarea păcii în Peninsula Coreeană”. Deși la sfârșitul mandatului lui Kim, „52% din sud-coreeni considerau că Seulul acordă prea multi bani Phenianului”, Roh Moo-hyun era determinat să continue politica de interacțiune cu regimul nord-coreean, considerând că aceasta este o politică care va da rezultate pe termen lung. Totuși, acesta a încercat să se distanțeze de ideea conform căreia comunicarea cu Phenianul necesită plătirea unei sume de bani sau trimiterea de ajutor umanitar, astfel încât a autorizat investigațiile în cazul scandalului din jurul vizitei din 2000. Roh era de părere că „unificarea coreeană este inevitabilă, așadar cu cât Coreea de Sud este capabilă să ridice economia și infrastructura Coreei de Nord, cu atât aspectele tehnice ale reunificării vor fi rezolvate mai ușor”. De asemenea, dorință sa era să transforme relația cu Statele Unite într-o relație egală, în care Coreea de Sud să ocupe rolul principal în negocierile inter-coreene. Acesta promitea să trimită în Coreea de Nord „500.000 tone de orez și 300.000 tone de fertilizator pe an”, în încercarea de a opri agresivitatea venită dinspre regimul din Phenian.

Măsurile principale ale politicii intitulate „Politica Păcii și Prosperității” erau de asemenea unele economice, respectiv „deschiderea complexului comercial Kaesong în Coreea de Nord, construcția a două drumuri și căi ferate pentru a unii cele două state și continuarea proiectului turistic din muntele Kumgang”. Cel mai important element implementat de politica lui Roh a fost deschiderea centrului commercial Kaesong, un centru situat pe teritoriul Coreei de Nord, construit de Hyundai și Korea Land Corporation. În Kaesong activau „mai mult de 100 de firme sud-coreene care angajaseră mai mult de 50.000 de muncitori nord-coreeni”. Ambele țări au cooperat pentru a dezvolta și încuraja proiectul, astfel încât „Coreea de Nord oferea scutiri de taxe pentru firme sub un anumit nivel de profitabilitate, iar Coreea de Sud oferea împrumuturi preferențiale, scutiri de taxe și asigurări”. Deși atât din cauza poziției, cât și din cauza influențelor politice, complexul Kaesong a fost un proiect greu de dezvoltat, foarte multe firme și-au continuat activitatea până la închiderea acestuia, în 2016.

În timpul guvernului lui Roh Moo-hyun au fost începute și „negocierile între 6 actori” (Six Party Talks), respectiv SUA, China, Japonia, Rusia, Coreea de Sud și Coreea de Nord. Scopul final al discuțiilor era cel de a ajunge la o denuclearizare a Coreei de Nord prin negociere. Poziția Coreei de Sud a fost asemănătoare cu cea a Chinei, cerând o abordare moderată și „criticând poziția foarte dură a Statelor Unite”. Negocierile au fost oprite în 2008 după ce regimul din Phenian a refuzat în repetate rânduri să abandoneze armele nucleare și a continuat să își dezvolte programul.

În 2004, Roh a fost suspendat din funcție din cauza faptului că acesta și-a întemeiat propriul partid în timp ce era președinte, lucru interzis prin lege. Acesta a fost repus în funcție de Curtea Constituțională și a rămas la conducerea Coreei de Sud până în anul 2007. În 2009, după ce a devenit victima unui nou scandal de corupție, Roo Moo-hyun s-a sinucis.

Apusul soarelui

În 2007, este ales în funcția de președinte Lee Myung-bak, un politician din partidul conservator, care lucrase anterior în chaebol-ul Hyundai. În ceea ce privește relația cu Coreea de Nord, politica sa a fost una diametral opusă față de ceea ce fusese încercat de cei doi predecesori ai săi. În primul rând, principiul de bază al politicii lui Lee era refuzul oricărei interacțiuni cu regimul din Phenian, până în momentul în care acesta acceptă denuclearizarea. Dacă acest lucru avea să se întâmple, atunci Lee dorea colaborarea comunității internaționale pentru a ajuta Coreea de Nord să crească din punct de vedere economic.

În al doilea rând, guvernul lui Lee a propus planul intitulat „Viziunea 3000” (Vision 3000), plan care își propunea ca „imediat după denuclearizarea Coreei de Nord, Coreea de Sud să ajute în creșterea produsului intern brut per capita până la 3.000 de dolari pe ani printr-un plan de asistentă în cinci sectoare cruciale: economie, educație, finanțe, infrastructură și ajutoare sociale”. La nivel internațional, Lee a întărit alianță cu Statele Unite prin încheierea acordului de liber schimb KORUS.

Totuși, în perioada administrației sale au avut loc numeroase tensiuni între Coreea de Nord și Coreea de Sud, iar relațiile dintre cele două state s-au înrăutățit iremediabil. În 2008, din cauza atacului de cord suferit de liderul Kim Jong-Il, politica Coreei de Nord a devenit din ce în ce mai agresivă. În 2009, Phenianul anunța anularea tuturor acordurilor semnate între cele două state, iar în martie 2010 un vas militar sud-coreean numit Chonan se scufundă în Marea Galbenă, iar comisia de investigație anunța că incidentul, în care și-au pierdut viata 46 de sud-coreeni, a fost provocat de către Coreea de Nord. Incidentele continuă în noiembrie, când soldații celor două state deschid focul pe insula Yeonpyeong, posesie a Coreei de Sud, incident în care 4 oameni își pierd viața. Deși guvernul lui Lee Myung-bak a gestionat în mod ferm incidentele, oprind orice comunicare cu Coreea de Nord și având de partea sa comunitatea internațională, problemă nu a fost rezolvată, iar Coreea de Nord a continuat să își dezvolte programul nuclear. Politică lui Lee Myung-bak a fost bazată în principal pe ideea că „regimul din Phenian devine slab, astfel încât statul este vulnerabil, iar o poziție ferma poate duce la moderarea acțiunilor acestuia sau chiar la prăbușirea regimului”. Astfel, orice încercare a regimului din Phenian de comunicare cu Seul a fost respinsă. Deși Phenianul a dorit organizarea unei noi întâlniri între cele două state în schimbul ajutorului umanitar, guvernul lui Lee Myung-bak a refuzat categoric aceasta propunere.

Lee Myung-bak a fost urmat la conducea statului de către Park Geun-hye, fiica fostului președinte Park Chung-hee. Deși în timpul campaniei aceasta s-a distanțat de politica lui Lee, declarând în repetate rânduri ca dorește restaurarea comunicării cu Phenianul și va separa ajutorul umanitar de aspectele politice, aceasta a condiționat ulterior interacțiunea cu Coreea de Nord de abandonarea programului nuclear. Politica ei era intitulată „Politica încrederii” (Trustpolitik) și pleca de la premisa de construire a încrederii prin acțiuni comune. Park a întărit securitatea națională și capacitățile Coreei de Sud de a răspunde ostilităților venite dinspre Phenian și a reafirmat totodată alianță cu Statele Unite. În mod pragmatic, politica către regimul nord-coreean presupunea „proiecte de întărire a legăturilor economice, asistarea Coreei de Nord în sectoarele de transport și infrastructură, creșterea standardului de viață, internaționalizarea Kaesongului și crearea de măsuri pentru a spori încrederea (Confidence Building Measures – CBMs)”. Una dintre măsurile pe care Park le propunea era deschiderea unui „parc al păcii” la granița dintre cele două state, pentru a simboliza un spațiu de întâlnire între cele două comunități și a facilita relațiile dintre cetățenii celor două state.

Din nefericire, din cauza agresivității regimului din Coreea de Nord, mai ales în contextul venirii la putere a lui Kim Jong-un în 2011, aceste măsuri nu se materializează, iar politica lui Park Geun-hye devine similară cu cea a lui Lee Myung-bak. În 2015, doi soldați sud-coreeni sunt răniți de explozia unor mine de teren amplasate de Coreea de Nord la granița dintre nord și sud. Mai mult decât atât, Coreea de Nord intensifică testările de rachete și cere execuția președintei Park Geun-hye, pe care o acuză de complotare pentru a doborî regimul, așa cum declara agenția oficială de presă a Coreei de Nord, KCNA. De asemenea, complexul Kaesong, ultima cale de interacțiune între cele două state, este închis.

În 2017, Park Geun-hye devine primul președinte demis al Coreei de Sud, în urma unui scandal uriaș de corupție. Aceasta este înlocuită de președintele Moon Jae-in, care s-a declarat a fi un susținător al politicii de interacțiune lansate de Kim Dae-jung.

În contextul actual, marcat de o agresivitate crescută din partea regimului din Phenian și o creștere a abilităților militare a acestuia, este cu atât mai importantă o comparație între cele două tipuri de politica pentru a găsi un echilibru favorabil în regiune.

A coopera sau a nu coopera?

În primul rând, există o diferență de context care influențează eficiența oricărei politici. Dacă politica de interacțiune a fost inițiată de Kim Dae-jung într-un context de relativă stabilitate, deoarece Coreea de Nord semnase acordul „Agreed Framework” și se arăta disponibilă comunicării, situația actuală este complet diferită. Cu testarea unor rachete balistice intercontinentale care pot ajunge până în Statele Unite, Coreea de Nord nu arată nicio dorință de interacțiune cu comunitatea internațională.

În al doilea rând, rolul Chinei în rezolvarea problemei din regiune este mult mai important în acest moment. Dacă în 1993, Coreea de Sud devenea un partener strategic important al Coreei de Nord și câștiga astfel influență asupra regimului, după oprirea negocierilor și adoptarea unei politici ferme de către Lee Myung-bak, China a câștigat teren. În momentul actual, este cunoscut faptul că sancțiunile economice impuse de comunitatea internațională nu sunt adoptate în mod complet de către China, care este des acuzată de sprijin acordat regimului din Phenian. China refuză să aplice presiune pe Coreea de Nord deoarece aceasta se teme de un conflict chiar la graniță și de instabilitatea economică și politică care se poate produce în momentul în care Coreea de Nord devine din ce în ce mai slabă. Astfel, în cazul aplicării unei politici de interacțiune din partea Coreei de Sud, politică pe care Moon Jae-in părea să o favorizeze în timpul campaniei sale, este important ca acesta să cântărească rolul Chinei în context și să comunice cu regimul din Beijing pentru a găsi cea mai bună cale de negociere cu Coreea de Nord.

În al treilea rând, deși există beneficii clare pe care politică de interacțiune le-a adus în stabilizarea contextului regional, este important de evaluat dacă această politică ar putea ajunge vreodată la îndeplinirea scopului final, respectiv rezolvarea conflictului cu Phenianul și o eventuala reunificare a celor doua state. Deschiderea complexului Kaesong a fost benefică din două motive: a reușit să faciliteze cooperarea economică și să crească dependența Coreei de Nord de Seul, în timp ce a facilitat de asemenea conexiunile inter-personale între cetățenii celor două state. Cetățenii sud-coreeni vizitau des Coreea de Nord: „în fiecare zi, aproximativ 400 de vehicule sud-coreene treceau granița în Coreea de Nord. În 2008, Coreea de Nord a decis chiar să autorizeze vizitatorii sud-coreeni să își folosească propriile mașini pentru a trece granița”. Deși vizitele nu erau complet libere, aduceau totuși un avantaj tangibil, deoarece sud-coreeni puteau înțelege mai bine situația din Coreea de Nord. Mai mult decât atât, efectele benefice au început să apară și la nivelul comunității internaționale. Spre exemplu, „organizații non-guvernamentale, precum BBC și Reuters, au organizat sesiuni de învățare pentru jurnaliștii nord-coreeni”. Continuitatea acestui gen de politică timp de două administrații, respectiv cea a lui Kim Dae-jung și cea a lui Roh Moo-hyun, a facilitat „crearea unui grup de nord-coreeni care puteau observa tangibil beneficiile pe care o relație favorabilă cu Coreea de Sud le aducea”.

Kim Dae-jung și Roh Moo-hyun
Cei doi președinți sud-coreeni care ... +
Cei doi președinți sud-coreeni care au implementat Politica Sunshine, Kim Dae-jung (dreapta) și Roh Moo-hyun (stânga) -

Totuși, există multe critici care pot fi aduse politicii de interacțiune. Facilitarea creșterii economice a Coreei de Nord și trimiterea de ajutor umanitar sunt, în măsura în care ajută populația, măsuri favorabile. Problema cu acest gen de politică este faptul că regimul din Phenian putea foarte ușor să folosească această creștere economică pentru a dezvolta din ce în ce mai rapid programul nuclear, astfel încât beneficiile politicii devin nule. Astfel, conform unor observatori, atât Kim Dae-jung cât și Roh Moo-hyun, dizidenți care „și-au riscat viața pentru a doborî un sistem autoritar, au ajuns mai târziu să susțină unul totalitar”. Mai mult decât atât, este discutabil dacă Coreea de Sud a fost vreodată cu adevărat conducătoarea politicii de interacțiune. Având în vedere atât cerințele pe care Coreea de Nord le avea pentru a accepta să comunice cu sudul, cât și faptul că aceasta nu suferea consecințe grave atunci când devenea agresivă, politicii de interacțiune îi lipsea cel mai important element: cel de constrângere. Pe de altă parte, în timpul administrațiilor conservatoare ale lui Lee Myung-bak și Park Geun-hye, agresivitatea Coreei de Nord a crescut considerabil. Atât existența unor incidente directe, soldate cu răniți și morți, cât și dezvoltarea alarmantă a programului nuclear și oprirea oricărei forme de comunicare, sunt indicatori ai faptului că regimul din Phenian a devenit o amenințare din ce în ce mai mare.

Odată cu venirea la conducere a lui Moon Jae-in, există o nevoie clară de a cântări opțiunile pe care atât Coreea de Sud, cât și comunitatea internațională le au pentru a rezolva amenințarea venită din partea Coreei de Nord. Deși Moon Jae-in s-a arătat un susținător al politicii de interacțiune, nu este încă clar, în urma provocărilor recente venite din Phenian, care va fi politica pe care acesta o va adopta. În acest moment există trei opțiuni pe care comunitatea internațională le cântărește când vine vorba de Coreea de Nord. În primul rând, o opțiune militară devine din ce în ce mai discutată, mai ales de către Statele Unite, dar aceasta presupune un risc imens atât la nivel de eficiență, fiind neclar unde sunt poziționate toate armele nucleare ale Coreei de Nord, cât și la nivel de victime. Menținerii situației actuale, cu speranța că regimul din Phenian va deveni din ce în ce mai slab, este considerata de asemenea o soluție, dar ecuația se poate schimba cu orice agresiune venită din partea Coreei de Nord. În ultimul rând, Moon Jae-in pare să considere opțiunea dialogului, continuând astfel politica lansată de Kim Dae-jung, în speranța că regimul din Phenian va accepta încetarea dezvoltării armelor nucleare și reîntoarcerea la masa negocierilor.

Rămâne astfel de văzut cum va evolua situația în Peninsula Coreeana și care va fi opțiunea preferată de către comunitatea internațională și de către Coreea de Sud, deoarece fiecare dintre aceste politici implică atât speranțe, cât și dificultăți noi.

Surse poze (în ordinea apariției): Debarcarea soldaților americani la Incheon, în 1950, în timpul Războiului Coreean (Flickr/USMC Archive), Declarația comună dintre Nord și Sud cu ocazia summitului dintre Kim Jong-il și Kim Dae-Jung, din 2000 (Flickr/InSapphoWeTrust), Ziarul nord-coreean Rodong Sinmun ilustrând summitul dintre Kim Jong-un și Roh Moo-hyun, din 2007 (Flickr/InSapphoWeTrust), Amirali americani și sud-coreeni inspectând epava navei sud-coreene Cheonan, scufundată în 2010 (Flickr/U.S. Pacific Fleet), Kim Dae-jung și Roh Moo-hyun (Flickr/raYmon), Peninsula Coreeană din satelit (Flickr/NASA’s Marshall Space Flight Center).

Despre autor:

Ioana Cristocea este analist RISAP. Domeniile sale de cercetare sunt conflictele regionale, integritatea teritorială și politicile de negociere ale țărilor din Asia de Est, în mod special cele ale celor două Coreei.

Comenteaza