Între oportunitate de dezvoltare și controversă: prezența Chinei pe continentul african

Ramona Bloj | 3 septembrie 2015
Secvență din ceremonia de deschidere ... +
Secvență din ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, Beijing, 2008. -

Prezența Chinei pe continentul african a fost amplu dezbătută și criticată. Poate însă aceasta, în contextul adoptării obiectivelor de dezvoltare durabilă, să fie percepută ca o oportunitate de dezvoltare?

Se spune că există  un vechi blestem chinezesc „să trăiești vremuri interesante!”; cum cea mai simplistă remarcă ce ar putea fi făcută despre situația globală prezentă este că fără îndoială trăim vremuri interesante, cu riscul de a părea superstițioasă, tind să cred că am fost blestemați.

Duminică, 2 august, cele 193 de state membre ale Națiunilor Unite (ONU) au căzut de acord asupra celor 17 obiective de dezvoltare durabilă care vor înlocui  Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (Milennium Development Goals), adoptate în anul 2000. Cel mai important aspect al acestor obiective este eradicarea sărăciei extreme în toate formele sale, până în 2030. Raportul pentru secretarul general ONU din 2014, An Action Agenda for Sustainable Development identifică printre cele mai vulnerabile regiuni Sahelul, Cornul Africii și Regiunea Marilor Lacuri din Africa Centrală, iar conform datelor Băncii Mondiale din 2011, 46.8% din populația Africii Sub-Sahariene trăiește cu mai puțin de 1,25 dolari pe zi. În acest context, atenția se îndreaptă către oportunitățile de dezvoltare ale Sudului sărac. În ultimii ani, prezența Chinei pe continentul african a stârnit numeroase controverse, fiind percepută fie ca o oportunitate de dezvoltare, fie ca o nouă formă de colonizare sau ca parte a unei strategii chineze de răsturnare a actualei ordini mondiale prin subminarea prezenței occidentului în diferite regiuni și prin exportarea propriului model de dezvoltare.

Acest articol  își propune să analizeze prezența Chinei pe continentul african examinând fiecare aspect controversat, cu scopul de a vedea care dintre cele trei ipoteze se apropie cel mai mult de adevăr și, mai ales, dacă această prezență reprezintă o oportunitate de dezvoltare pentru Africa,   concluzionând cu rolul pe care China tinde să și-l aroge în sistemul internațional; mai poate fi atribuit conducerii de la Beijing termenul de free rider?[1]

Într-o lucrare din 2007[2] cele trei ipostaze controversate apar sub următoarea formă: China în calitate de partener (development partner: presupune faptul că implicarea Chinei în Africa este parte a unui angajament pe termen lung, determinat de propriile nevoi economice şi de dorinţa de a exporta experienţa sa în materie de dezvoltare, pentru a construi parteneriate eficiente cu ţările în curs de dezvoltare); competitor (economic competitor: China nu are nicio strategie pe termen lung pentru continentul african, este angajată numai într-un parteneriat pentru resurse, fără a ţine cont de nevoile locale, fie ele de dezvoltare fie îngrijorările privind problemele de mediu şi drepturile omului);  putere colonizatoare (colonizer: acest aspect presupune o strategie pe termen lung din partea Chinei care are drept scop înlăturarea orientării tradiționale de tip occidental a continentului prin încheierea de parteneriate cu elitele locale sub auspiciile unei solidarități a Sudului. Această perspectivă presupune faptul că într-un final, acest tip de parteneriate vor conduce la un control politic)[3].

Fiecare dintre cele trei aspecte pleacă de la o serie de observații empirice:

I. China și nevoia de resurse

Creșterea economică a Chinei din ultimele decenii a alimentat nevoia de resurse și materii prime. În acest context, dintr-o nevoie de diversificare a surselor energetice care să susțină industrializarea rapidă a țării, atenția conducerii de la Beijing s-a îndreptat către continentul african. În prezent, deși nevoile energetice sunt acoperite în mare măsură de cărbune (fig.1), China este al doilea consumator global de petrol, după Statele Unite și a devenit în 2014 cel mai mare importator net (fig.2). Conform datelor Agenției de Informații privind Energia (EIA), din 2013, Orientul Mijlociu este primul exportator de petrol crud către China, acoperind 52% din totalul importurilor, urmat de Africa, care acoperă un procent de 22%. Principalele țări exportatoare sunt Angola, Nigeria, Sudan, Republica Democrată Congo.

Date energetice ale Chinei
Figura 1: Consumul energetic al ... +
Figura 1: Consumul energetic al Chinei în funcție de sursa de generare, 2012. Figura 2: Clasamentul țărilor cu cel mai mare import net de petrol, 2014 -

II. China surclasează Statele Unite

Influența Chinei pe continentul african a crescut treptat, devenind în 2009,  principalul partener comercial al Africii, totalul schimburilor atingând în 2012 198.5 miliarde de dolari, aproape dublul totalului schimburilor dintre Statele Unite și Africa. Cu toate acestea importanța Africii în politica externă chineză rămâne destul de modestă;

schimburile comerciale efectuate cu continentul reprezintă numai 5% din totalul schimburilor comerciale chineze, iar investițiile au reprezentat în 2011, 4.3% din totalul investițiilor chineze.

III. China și ajutorul umanitar

Ajutorul umanitar pe care China îl oferă continentului african este corelat adesea cu nevoia de resurse a acesteia. China oferă împrumuturi cu dobândă mică națiunilor sărace care întâmpină dificultăți în accesarea de fonduri prin instituțiile monetare internaționale, luând drept garanție resursele naturale de petrol și pe cele minerale. Conform unui studiu publicat de Institutul Brookings, „un astfel de împrumut în valoare de 4 miliarde de dolari oferit Angolei în 2006, a asigurat companiilor chineze drepturi de exploatare a resurselor naturale. În 2010, achiziționarea de către Sinopec a unui pachet de 50% dintr-un bloc petrolier a coincis cu plata primei tranșe a unei finanțări Eximbank, iar în 2005 achiziționarea de către Sinopec a altor drepturi de exploatare a coincis cu anunțarea unui nou împrumut de 2 miliarde de dolari acordat guvernului angolez. În 2008, Grupul Feroviar Chinez a folosit același model pentru a-și asigura drepturile de exploatare minieră de cupru și cobalt în Republica Democrată Congo sub sloganul „Proiecte de infrastructură pentru resurse.” Conform unui articol scris de Debra Brautigam, expert în relațiile sino-africane, între 2004 și 2011, China a încheiat acorduri similare cu cel puțin șapte țări africane bogate în resurse, cu un volum total de aproape 14 miliarde de dolari.

IV. China susține prin proiectele sale regimurilor autoritare de pe continentul african

Diplomația energetică a Chinei realizată prin împrumuturi oferite în schimbul resurselor a atras numeroase critici, China fiind acuzată că oferă suport guvernelor autoritare și corupte de pe cel mai sărac continent. Mai mult, problemele de respectare a drepturilor omului și a normelor de mediu, ridică întrebarea atât de presantă din discursul public privind dezvoltarea continentului și eradicarea sărăciei extreme: este prezența Chinei benefică pe continentul african? Într-un articol apărut în Chinadialogue sunt date două exemple pentru a sublinia problemele care apar în urma ajutorului și investițiilor chineze: ignorarea normelor de mediu și a drepturilor omului:

„În iunie 2010, Banca Industrială și Comercială a Chinei (ICBC) a fost de acord să investească 500 de milioane de dolari în barajul Etiopia Gibe III. Proiectul va afecta râul Omo, o cale navigabilă internațională și ecosistemele vulnerabile ale Lacul Turkana, importante pentru cei 300.000 de locuitori din nordul Kenyei. Apoi, la 15 octombrie, autoritățile de supraveghere chineze ce dețin mina Collum în Zambia au împușcat și rănit cel puțin 11 lucrători în timpul unei dispute.”[4]

Cele trei perspective asupra prezenței Chinei pe continentul african par în această lumină valide. Văzută prin prisma investițiilor în infrastructură – o nevoie acută a Africii – cu ale sale împrumuturi cu rate preferențiale acordate guvernelor, China pare a fi acel developing/development? partner. Ținând cont de încălcarea drepturilor omului și a normelor de mediu, a intereselor din spatele împrumuturilor și a faptului că acestea alimentează corupția endemică a elitelor locale, China pare să fie lipsită de strategie, sau mai degrabă lipsită de moralitate, angajată într-un parteneriat pentru resurse de tipul grab and leave. În ceea ce privește ultimul aspect, acela de colonizator, presupunerea unei viitoare influență politică este greu de susținut cu date empirice. Ceea ce poate fi însă observat este faptul că modelul chinez de dezvoltare reprezintă o alternativă la modelul occidental; creșterea economică spectaculoasă a Chinei din ultimele decenii a scos milioane de oameni din sărăcie, servind drept exemplu țărilor slab dezvoltate. Nu democrația și capitalismul privat, nici prioritizarea drepturilor politice nu au stat la baza creșterii economice chineze. Modelul exportat de Beijing promite o creștere rapidă și o îmbunătățire a nivelului de viață, precum și o societate care în materie de distribuția egală a veniturilor, deși lasă multe de dorit, este totuși la același nivel cu statul far al civilizației occidentale: SUA și China au aproape același coeficient GINI, unul mai mare (ceea ce indică o distribuție inegală a veniturilor) decât țările europene.

Strategia Chinei pentru Africa, controversată, ignorată sau acuzată, va avea fără îndoială un rol în viitorul continentului. Dacă conducerea de la Beijing va face față problemelor interne și va transforma creșterea economică într-una sustenabilă, China se va transforma treptat într-un stakeholder, iar termenul de free rider se va transforma într-o acuză fără fond. Pași în această direcție au fost luați la nivel regional prin înființarea AIIB (Asian Infrastructure Investment Bank), a strategiei One belt One road; Africa ar putea reprezenta pasul către viitorul Chinei ca stakeholder la nivel global.

Într-un tur al Africii în 2012, Hilary Clinton, secretar de stat la momentul respectiv, declara în Senegal că „SUA susțin parteneriatele durabile, care adaugă valoare ci nu o extrag. Spre deosebire de alte state, SUA vor rămâne neclintite în respectarea democrației și a drepturilor omului, chiar și atunci când va părea mai ușor să închizi ochii și să lași resursele să curgă”. A fost cuprinsă în acest discurs diferența fundamentală dintre societățile occidentale, pentru care libertatea este cea mai importantă valoare, iar democrația[5] singurul sistem care poate asigura prosperitate și societățile din statele în curs de dezvoltare al căror imperativ este satisfacerea nevoilor de bază. Viitorul rămâne deschis și este singurul care va răspunde la întrebarea ce va determina scoaterea continentului african din sărăcie? Instituțiile democratice sau creșterea economică?

Referințe

[1]Într-un interviu din 2014, președintele american Barack Obama a caracterizat China drept un free rider global: „They are free riders. And they have been free riders for the last 30 years and it’s worked really well for them, and I’ve joked sometimes, when my inbox starts stacking up. I said can’t we be a little bit more like China? Nobody ever seems to expect them to do anything when this stuff comes up.” Mai multe detalii la: http://www.nytimes.com/video/opinion/100000003047788/china-as-a-free-rider.html
[2]Chris Alden (2008) – China in Africa, Londra/New York, Zed Books, pp. 5-6;
[3]Ibidem;
[4] Yi Yimin – China probes its Africa model (1). www.chinadialogue.net. 2011. accesat 20 august 2015, https://www.chinadialogue.net/article/show/single/en/4470-China-probes-its-Africa-model-1-
[5]Într-o lucrare din 2008 intitulată Democracy and Income este demonstrată legătura directă dintre venit și democrație. Mai multe detalii la https://www0.gsb.columbia.edu/faculty/pyared/papers/democracy.pdf
O altă lucrare, Democracy and Economic Development oferă informații privind relația în timp dintre venit și democrație : cu cât venitul este mai mare, cu atât mai mare probabilitatea ca democrația să dureze o perioadă mai lungă de timp. Mai multe detalii la http://politics.as.nyu.edu/docs/IO/2800/sisson.pdf
| 3 septembrie 2015|Categories: China, Economie, Geopolitică|Tags: , , |0 Comentarii

Despre autor:

Ramona Bloj este fost intern RISAP. Printre domeniile sale de interes se numără dezvoltarea durabilă a societății și schimbările climatice văzute ca o amenințare la adresa securității naționale, precum și poziția Chinei în sistemul internațional.

Comenteaza