Economia Chinei decodificată

Andreea Leonte | 2 decembrie 2016
Noaptea pe Nanjing Road, principala ... +
Noaptea pe Nanjing Road, principala stradă comercială din Shanghai -

Fenomenul creșterii economice a Chinei a intrat în atenția comunității internaționale drept un exemplu de reușită economică, fără de precedent în lume. Pe parcursul ultimelor trei decenii, China a reușit să antreneze o cantitate imensă de capital străin în procesul său de dezvoltare, fapt care i-a permis restructurarea și modernizarea într-un ritm accelerat a economiei, precum și asimilarea know-how-ul tehnologic și a modelelor de afaceri occidentale.

China a fost unul dintre cei mai mari beneficiari ai globalizării, ajungând astăzi să fie cea mai puternică economie din Asia și a doua cea mai mare economie mondială. Dar povestea nu se oprește aici, întrucât China se îndreaptă cu pași hotărâți către locul întâi, urmând să depășească SUA într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat – dacă ar fi să le dăm crezare specialiștilor.

Astăzi, titlurile marilor publicații înfățișează, cu egală atenție, o altă dimensiune a acestei povești, și anume declinul. În ultima perioadă, creșterea economică a Chinei este numai  jumătate din ce a fost odată, în 2015 China înregistrând cel mai mic indice de creștere economică din ultimii 25 de ani, de numai 6,9%. Previziunile pentru 2016 înfățișează valori și mai scăzute, de numai 6,3%, în timp ce pentru 2017 se așteaptă o creștere de doar 6,1%. Aceste previziuni arată o scădere a creșterii economice cu peste un punct procentual într-un interval de numai doi ani (creșterea economică a fost de 7,3% în 2014).

Pentru a înțelege mai bine cauzele care au generat acest fenomen, precum și implicațiile sale actuale, este necesară parcurgerea unei scurte retrospective, începând cu momentul în care s-a dat startul ascensiunii economice a Chinei.

Momentul 1978 – companiile străine investesc în China (era lui Deng Xiaoping)

Este important de amintit faptul că prin anii ’70, atunci când și-a început spectaculoasa ascensiune economică, China era una dintre cele mai sărace țări din lume. La acea vreme, PIB-ul său pe cap de locuitor al Chinei era de doar o patruzecime din cel al SUA și doar o zecime din cel al Braziliei1. Totodată, în timp ce majoritatea țărilor dezvoltate aveau cel puțin jumătate din populație stabilită în mediul urban, în 1978, patru din cinci oameni din China încă mai trăiau în zonele rurale. Țara era, așadar, puternic dependentă de sectorul agricol, deși dispunea de numai un sfert din terenul arabil pe cap de locuitor, față de cât dispuneau marea parte a țărilor din Europa de Est. Cu toate acestea, patru cincimi din forța de muncă chineză lucra în sectorul agricol, pe această suprafață foarte modestă de teren.

Odată cu sfârșitul Revoluției Culturale (1966-1976) și moartea lui Mao Zedong (1893-1976), guvernul chinez a simțit nevoia de a lua măsuri, ca să-și reafirme legitimitatea în rândul populației. Acest obiectiv se dorea a fi atins prin îmbunătățirea performanței economice agregate și creșterea nivelului de trai în rândul populației.

Astfel, în decembrie 1978, sub conducerea lui Deng Xiaoping (1904-1997), guvernul a instituit o politică generală de „reformă și deschidere” (Gaige Kaifang), marcând prin aceasta începutul trecerii de la o economie tradițională, de tip centralizat, la o economie liberă, de piață. Scopul acestor reforme era acela de a moderniza China, astfel încât să poată concura cu Occidentul și să devină o mare putere economică până la începutul secolului al XXI-lea. Obiectivele stabilite au fost încadrate în „Patru Piloni de Modernizare”: agricultură, industrie, știință și tehnologie și sfera apărării naționale.

Odată cu instaurarea acestor reforme, piața internă a fost redeschisă investitorilor străini, după decenii de izolare. China a dobândit, astfel, accesul la tehnologiile avansate ale Occidentului, cât și la cele ale Japoniei, și a început să își însușească, într-un ritm alert, modele de business străine, precum și să învețe din experiența în management a străinilor.

Cum la acea vreme China nu avea infrastructura necesară pentru a permite intrarea investițiilor străine pe întreg teritoriul, a fost pus în aplicare, mai întâi, un experiment constând în deschiderea a patru zone economice speciale (Shenzhen, Zhuhai, Shantou și Xiamen). În aceste zone urmau să fie implementate politici speciale, flexibile, de natură economică și comercială, care să ofere un grad de deschidere fără precedent investițiilor străine și comerțului cu bunuri și servicii. Experimentul a fost un real succes și a atras un volum enorm de capital străin, transformând China dintr-un stat izolat, într-unul din cele mai atractive locuri pentru investițiile străine.

Aceste reformele economice ale lui Deng Xiaoping au propulsat China către o dezvoltare economică accelerată, în perioada următoare fiind înregistrate valori record ale creșterii PIB-ului de 10% pe an, care s-au menținut constante timp de mai bine de 15 ani. Aceasta a fost cea mai rapidă creștere economică realizată vreodată de o economie, ridicând peste 400 de milioane de oameni din sărăcie. Mai trebuie menționat faptul că, chiar dacă a pus în aplicare politici occidentale, Deng Xiaoping a fost totuși un politician comunist și a avut grijă tot timpul ca fundamentele sistemului politic să rămână sub egida doctrinei comuniste.

Momentul 2001 – China investește în străinătate

 Înainte de anii ’80, volumul investițiilor chineze în străinătate era neglijabil și, prin urmare, nu contribuia semnificativ la dezvoltarea economiei țării. Un prim val de companii chineze a intrat pe piața din străinătate în 1990, însă avântul în această direcție avea să se contureze abia începând cu noul mileniu. Procesul a fost pozitiv influențat de adoptarea, în 2001, a strategiei „investește în străinătate” (Go-global policy), care urmărea încurajarea și sprijinirea antreprenorilor chinezi dornici de a investi în străinătate. Importanța strategiei a fost subliniată de inserarea acesteia în cel de al X-lea plan cincinal (2001-2005), fiindu-i astfel conferit rangul de politică națională.

Guvernul a continuat să se implice activ în activități menite a facilita accesul companiilor autohtone la oportunitățile de business oferite de piața internațională. Câteva dintre aceste măsuri au vizat: relaxarea controalelor guvernamentale asupra investițiilor firmelor chineze în străinătate, descentralizarea procedurii de acordare a autorizațiilor (de la autoritarea centrală către autoritățile locale selectate) pentru proiecte în valoare de cel puțin 1 milion de dolari (2002), implicarea activă a Ministerului Comerțului (MOFCOM) în acordarea de suport informațional și expertiză birocratică în procesul identificării normelor străine despre investiții, elaborarea unei liste a industriilor unde companiile chineze sunt încurajate să investească, etc.

Eforturile au dat roade și, la scurt timp, interesul companiilor chineze de a se internaționaliza a crescut semnificativ, cu precădere în rândul întreprinderile de stat. Statisticile au indicat faptul că, în 2003, investițiile chineze în străinătate se ridicau la o valoare de 35 de miliarde de dolari, la o diferență uluitoare față de situația existentă în 1991, când valoarea acestora era de numai 3 miliarde de dolari.

Anul 2001 a fost unul important și datorită finalizării cu succes a procesului de aderare a țării la Organizația Mondială a Comerțului (World Trade Organization – WTO), după nu mai puțin de 15 ani de negocieri. Deși efectele aderării au beneficiat în principal investițiilor străine în China (prin asigurarea unui mediu de afaceri mai deschis), companiile chineze s-au bucurat, la rândul lor, de o mai mare deschidere din partea comunității internaționale.

În 2015, fluxul investițiilor chineze în țările UE a fost evaluat la o valoare de 20 de miliarde de euro, ilustrând potențialul Chinei de a deveni o sursă importantă de capital pentru Europa. Majoritatea investițiilor s-a îndreptat cu precădere către Franța, Germania și Marea Britanie, trei dintre cele mai puternice economii europene, în căutare de tehnologie, piețele de consum și siguranța activelor companiei.

Concomitent cu această creștere în popularitate, au apărut treptat și unele îngrijorări, exprimate cu precădere în rândul factorilor de decizie politică ai UE. Acestea au la bază varii motive, printre care faptul că majoritatea investițiilor chineze în UE sunt realizate de către companii de stat (state-owned enterprise – SOE), ori de companii în care statul deține controlul asupra pârghiilor decizionale. Acest fapt este privit cu scepticism, deoarece SOE se bucură de un regim special, care deseori le permite o accesare mai ușoară a unor avantaje precum: subvenții pentru cercetare și dezvoltare, tratament preferențial în cadrul proceselor de achiziții publice, un acces mai bun la terenuri și finanțare, taxe vamale mai mici la materiale importate etc. Aceste avantaje pun în pericol conceptul de piață liberă și afectează în mod direct libera concurență.

Totodată, foarte mulți investitorii chinezi au pătruns pe piața europeană prin efectuarea de achiziții (cumpărarea unor afaceri deja existente ori preluarea unui procent semnificativ din acestea). Din acest motiv, a fost exprimată îngrijorarea că economia europeană ar putea ajunge într-un viitor nu foarte îndepărtat să depindă excesiv de capitalul chinez, fapt care i-ar conferi Chinei un lobby puternic în influențarea traseului decizional al UE în domeniul economic și în cel strategic.

Contribuția investițiilor chineze din străinătate la creșterea economică a Chinei a devenit din ce în ce mai însemnată. Încă din 2014, acestea au depășit volumul investițiilor străine din China, făcând din Republica Populară Chineză (RPC) unul dintre cei mai mari exportatori de capital din lume.

Momentul 2015 – situația actuală

Motoarele tradiționale de creștere economică ale Chinei (industria de producție și construcțiile) au început să fie treptat înlocuite de sectorul serviciilor. În curând, China nu va mai fi fabrica întregii lumi, ci își va asuma roluri noi. Acest fapt nu este întru totul surprinzător, întrucât contextul dezvoltării economice s-a schimbat considerabil în ultimele decenii.

Economia chineză s-a dezvoltat având sectorul de producție (sectorul secundar) la bază, pentru că forța de muncă disponibilă la acea dată era foarte mare. Acum trei decenii, China avea o populație tânără și în creștere, iar nivelul de trai era unul scăzut. De aceea, numeroși muncitori s-au îndreptat către sectorul industrial. Acum, însă, din cauza unei varietăți de factori (implementarea politicii copilului unic, îmbătrânirea populației, creșterea nivelului de trai în rândul populației tinere), forța de muncă disponibilă pentru sectorul de producție a scăzut dramatic.

Astăzi, din ce în ce mai multe persoane se îndreaptă către sectorul serviciilor (terțiar). Acest fapt este în acord cu intenția guvernului de a slăbi, treptat, dependența economiei față de sectorul de producție și de a o reorienta către sectoare de activitate bazate pe servicii și consum. Se anticipează că eforturile de reechilibrare a economiei vor fi însoțite, pe termen scurt și mediu, de unele urmări negative, precum: accentuarea problemei șomajului, volatilitatea pieței, încetinirea creșterii economice (drept consecință a scăderii exporturilor, după decenii de creștere anuală la valori de până la 20%, precum și din cauza îmbătrânirii demografice), dar și altele.

Aceste consecințe au început să se manifeste deja. În 2015, China a înregistrat cea mai mică creștere economică din ultimii 24 de ani, de numai 7,4%. În ciuda acestui fapt, tot în 2015 China a însumat 15% din PIB-ul total realizat pe glob. Observăm, așadar, că din cauza dimensiunii sale impresionante, volatilitatea economiei chineze afectează întreaga economie globală. Principalele temeri vizează intensificarea volatilității piețelor financiare, slăbirea investițiilor în industria extractivă de resurse prime, fluctuații majore în prețul petrolului și a diverselor resurse naturale, etc..

Din fericire, datele arată că performanța în sectorul serviciilor a înregistrat valori echilibrate pe tot parcursul ultimelor trimestre, precum și o ușoară creștere, suplinind un număr ridicat de locuri de muncă. De asemenea, potrivit Biroului Național de Statistică, pe parcursul ultimilor doi ani, volumul investițiilor din sectorul serviciilor l-a depășit pe cel din sectorul de producție.

De asemenea, piața chineză de consum s-a dezvoltat considerabil ca urmare a creșterii venitului pe cap de locuitor. Consumul a devenit, astfel, responsabil de generarea a aproape 2/3 din PIB-ul din 2015. Trei factori principali sunt considerați a sta la baza acestei transformări: creșterea bunăstării păturii superioare a clasei de mijloc a populației, diversificarea cererii ca urmare a sofisticării consumatorilor și succesul înregistrat de platformele e-commerce, care au făcut orice tranzacție mult mai ușor de înfăptuit.

Centrul de Cercetare Boston Consulting Group și AliResearch (aparținând de Alibaba, cea mai mare companie de e-commerce din China), a constatat că aceste trei forțe vor remodela profund economia Chinei și piața de consum în următorii cinci ani, după cum urmează: până în 2020, 81% din creșterea consumului va proveni din gospodăriile al căror venit anual este mai mare de 24.000 de dolari. În plus, consumatorii cu vârsta până în 35 de ani vor fi responsabili de 65% din această creștere. E-commerce va deveni cel mai important canal de vânzări și de distribuție, contribuind cu 42% la creșterea totală a consumului (90% din această creștere va proveni de la tranzacțiile e-commerce pe mobil).

Cel de-al XII-lea (2011-2015), respectiv al XIII-lea (2016-2020) plan cincinal, adresează problema reechilibrării economice, prin dispunerea unor măsuri cu privire la: dezvoltarea sectorului serviciilor, rezolvarea dezechilibrelor sociale și de mediu, stabilirea unor obiective  concrete de reducere a poluării, creșterea eficienței energetice, îmbunătățirea accesului la educație și sănătate, precum și îmbunătățirea sistemelor de protecție socială. Ținta anuală de creștere în al XII-lea plan cincinal a fost de 7%, în timp ce obiectivul de creștere fixat în cel al XIII-lea plan cincinal este de 6,5%. Se dorește astfel reechilibrarea economiei și concentrarea atenției pe creșterea calității, în detrimentul cantității, pentru produsele economice, care vor deveni piloni principali în demersurile pentru antingerea obiectivului creării unei „societăți prospere și echilibrate”, până în 2020.

În ciuda numeroaselor obstacole cu care s-a confruntat până acum, China a avut realizări remarcabile, atât în plan economic, cât și social. Dacă în 1970, aceasta era una dintre cele mai sărace țări din lume, puternic dependentă de sectorul agricol și cu o valoare a PIB-ului de numai o patruzecime din cel al SUA, China a devenit astăzi unul dintre actorii principali pe scena internațională, jucând un rol importat, atât economic, cât și politic. Câteva dintre principalele realizări sunt:

În ciuda acestui fapt, va mai trece o lungă perioadă de timp până ce China se va putea apropia de SUA ori de țările dezvoltate din vestul Europei în ceea ce privește standardele de viață. Povestea creșterii economice a Chinei va continua însă, odată cu schimbarea la față a economiei chineze, care devine centrată pe servicii și consumatori. Iar succesul sau eșecul acestei transformări va lăsa urme asupra întregii economii globale.

Referințe

1. Zhu Xiaodong (2012) – Understanding China’s Growth: Past, Present, and Future, Journal of Economic Perspectives, Vol. 26, Nr. 4, p. 103.

Despre autor:

Andreea Leonte este Project Manager în cadrul RISAP. Ea a absolvit studiile de masterat la Universitatea de Studii Străine din Beijing, China (Beijing Foreign Studies University), cu specializarea in Dreptul afacerilor si comercial chinez. Vorbitoare de limbă chineză, Andreea este interesată de studiul dinamicii relațiilor internaționale și de analiza politicii externe chineze.

Comenteaza