Despre China, cu François Godement

RISAP | 20 noiembrie 2017
Marele zid chinezesc +
Marele zid chinezesc -

Acest interviu a fost realizat și publicat de site-ul francez Group d’Études Géopolitiques și a fost tradus în limba română de Larisa Agiu.

François Godement este directorul programului Asia și China din cadrul Consiliului European pentru Relații Internaționale (European Council on Foreign Relations – ECFR). Pe durata acestui interviu despre China și politca ei internă și externă, domnul Godement ne invită să înțelegem mai bine perspectiva unui cercetator și unui gânditor în relațiile continentale dintre China, Europa, Statele Unite ale Americii și restul lumii.

Group d’Études Géopolitiques: Congresul Partidului Comunist Chinez, ce tocmai a luat sfârșit a reprezentat pentru Xi Jinping ocazia de a-și face publică intenția de a implica statul chinez cât mai mult atât la nivel global, cât și în ceea ce privește globalizarea. Proiectul noilor drumuri ale mătăsii are în acest sens un rol privilegiat. Cum vedeți acest fapt?

Xi a definit într-adevăr noile drumuri ale mătăsii drept „proiectul secolului”, însă nu i-a consacrat prea mult timp în discursul său de mai mult de trei ore și jumătate. În cadrul congresului nu ar fi fost cu siguranță momentul de a aduce precizii sau detalii.

Inițiativa „noilor drumuri ale mătăsii” a avut denumiri diferite încă de la prima ocazie în care a fost evocată. Actualmente este Inițiativa One Belt, One Road conform expresiei engleze acreditate. Liderii chinezi au decis să schimbe numele pentru a surprinde vocația proiectului, aceea de a regrupa multiple aspecte diferite. Aceștia încearcă să nu aducă în prim plan aspectul strategic, fie din teama de a nu speria celelalte state, fie pur și simplu din pragmatism. În realitate, „drumurile mătăsii” s-au transformat într-o serie de proiecte bilaterale. Singurele elemente transnaționale valide sunt deținute de China, prin intermediul fondurilor create.

GEG: Sunt obiectivele finale și interesele acestei enorme inițiative geopolitice multilaterale, sau cum preferă să le ilustreze autoritățile chineze?

Toți observatorii ezită asupra obiectivelor finale ale inițiativei, fiindcă acestea sunt multiple și diferite în funcție de zona geografică și momentul la care ne uitam. Trebuie remarcat faptul că statul chinez nu a fost niciodată cu adevărat multilateral. El a creat organisme de finanțare în marja instituțiilor financiare existente, însă cea mai cunoscută, Banca Asiatică pentru Investiții în Infrastructură (Asian Infrastructure Investment Bank – AIIB), o evidentă concurentă a Băncii Mondiale prin structura sa, nu este cea mai importantă.

Cele mai importante fonduri pentru finanțarea proiectului sunt fie mai puțin cunoscutul Fond al Drumului Mătăsii (Silk Road Fund), fie marile policy banks, ce pun la dispoziție în mod direct fondurile a patru mari bănci comerciale de stat. Aceste tranzacții rămân însă misterioase și opace, fiind foarte dificile de studiat.

Harta țărilor fondatoare AIIB
Harta țărilor membre AIIB la ... +
Harta țărilor membre AIIB la sfârșitul anului 2016 -

GEG: Care sunt interesele Chinei pe termen scurt în dezvoltarea acestui proiect?

În mod evident, există un interes economic clar pe termen scurt pentru China, care dorește să-și exporte supracapacitatea în materie de infrastructură și în anumite sectoare industriale. Dacă proiectele feroviare legate de diferitele rute ale drumurilor mătăsii ar fi realizate, 70 de milioane de tone de oțel vor putea să tranziteze frontierele. Este o cantitate extraordinară, dar care reprezintă numai 10% din supracapacitatea chineză. De unde amploarea problemei din perspectiva Chinei.

În plus, China este cel mai mare producător mondial de material feroviar, fiind singurul producător mondial de macarale de mari dimensiuni pentru a transporta containerele în porturi și cel mai mare producător de infrastructură portuară. Interesul său comercial și economic în deschiderea unei serii de noi rute comerciale pare evident. Cu atât mai mult cu cât ne aflam la sfârșitul a ceea ce este posibil de realizat cu privire la dezvoltarea infrastructurii în China. Așadar, este vorba despre o acțiune de dezvoltare a acestor activități în exterior.

GEG: Este acest „exterior” conceptualizat într-o manieră eminamente omogenă, ce răspunde unei logici pur economice, sau există anumite considerente geopolitice ce disting inițiativele din Europa de Est, de cele din Pakistan, Myanmar sau chiar de porturile din zona Oceanului Indian?

Nu aș vorbi despre drumurile mătăsii ca un tot unificat. Proiectele pe care le citați sunt toate de o natură foarte diferită.

Unele proiecte, precum CPEC (Coridorul Economic China-Pakistan) pot fi foarte riscante din punct de vedere economic din cauza problemelor de geografie fizică și a riscurilor politice pe care le prezintă. În mod oficial, în proiectul CPEC investițiile se ridică la 50 de miliarde de dolari. În mod neoficial, acestea abia dacă se apropie de o zecime din sumă.

În general, cu cât vă apropiați mai mult de China, cu atât mai mult veți avea parte de programe de infrastructură cu bugete uriașe. În Malaysia, China este pe cale de a revoluționa infrastructura țării printr-un proiect ce are în vedere construirea a trei porturi și a unor orașe artificiale. Acestea din urma vor fi cumpărate în mare parte de rezidenții chinezi.

GEG: Ce se întâmplă cu Europa?

Europa se află la celălalt capăt al lumii. Potrivit retoricii alese de chinezi pentru a vorbi despre proiect, Europa constituie punctul terminal și adevăratul scop al drumurilor mătăsii. Este, de asemenea, adevărat din punct de vedere istoric, dacă am luam în considerare primele drumuri ale mătăsii inițiate în secolul al XVI-lea care plecau din Europa și ajungeau în Asia.

Dincolo de apartenența la o tradiție, Europa ca punct terminal se încadrează de asemenea într-o logică pur economică. În Asia Centrală există mai mult de 50 de milioane de locuitori, în Europa mai mult de 500 de milioane, cu o putere de achiziție de neegalat. Numai că, atunci când aruncam o privire asupra domeniului de aplicare al proiectelor și a cifrelor de investiții, putem observa o mare diferență. În Europa de Est, există un fond de investiții chinez, care este cuantificat, în funcție de an, de la 10 la 11 miliarde de dolari, dar este întotdeauna același, repus în joc în fiecare an, nefiind aplicat pentru mai mult de unul, două proiecte. Așadar, pe moment, ne aflam în fața unei oferte lipsită de succes și continuitate.

Pe de alta parte, ceea ce este acum real în Europa sunt ofertele de cumpărare fie în infrastructura porturilor sau a aeroporturilor, fie în gestionarea acestor infrastructuri, care implică sume considerabile. Există, de asemenea, investiții în ceea ce europenii numesc „conectivitate”, și anume rețelele de distribuție de gaz, petrol, electricitate sau în domeniul telecomunicațiilor, dar aici este vorba despre altceva.

În cele din urmă, marele talent al lui Xi Jinping este acela de a fi găsit un slogan care a stârnit reacții puternice în Europa; mitul drumurilor mătăsii a fost capabil să vorbească atât elitelor, cât și populațiilor.

GEG: În opinia dumneavoastră, noile drumuri ale mătăsii reprezintă mai degrabă un proiect regional ce ar permite extinderea influenței Chinei în Asia, decât un proiect ce vizează Europa?

Proiectul rămâne ambiguu, deoarece necesită o considerare a tuturor aspectelor. Cu toate acestea, trebuie să privim realitatea din fiecare stat. În Asia, investițiile sunt concrete. Aici se dezvoltă într-adevăr infrastructuri uriașe, cu fluxuri comerciale directe. Trebuie să ținem cont totodată că fluxul comercial dintre China și Europa nu necesită noi rute pe drumul mătăsii, în special pe ruta maritimă. Comerțul cu containere este foarte dezvoltat pe frontul atlantic.

GEG: Ce diferență vedeți între drumurile mătăsii maritime și terestre?

Drumurile mătăsii pe cale terestră pot avea o importanță geopolitică crucială în revoluționarea căilor de comunicare din țările intermediare, cum ar fi cele din Asia Centrală. Cu toate acestea, din punct de vedere strict comercial, noul proiect feroviar care ar lega China de Scoția, de Madrid și Hamburg trebuie înțeles în sensul său real. Tot traficul acestor linii de cale ferată existente reprezenta în 2016 echivalentul a șapte portcontainere.

Belt and Road Initiative
Harta Inițiativei Belt and Road +
Harta Inițiativei Belt and Road -

Drumurile mătăsii maritime vor fi importante în materie de investiții și de accesul chinezilor în țările în care acestea se desfășoară. De facto, drumul mătăsii maritim există. În prezent, China deține 8 din primele 10 porturi mondiale.

GEG: La nivel politic, prin crearea unor noi instituții cum ar fi Forumul Belt and Road, noile drumuri ale mătăsii ar fi o modalitate de a extinde influența Republicii Populare Chineze asupra guvernării mondiale?

Înainte de guvernarea mondială, trebuie să ne uităm la modul în care China își avansează propriul model „minilateral”, ca să nu spunem multilateral. Prin sens multilateral, înțelegem „toată lumea” și deci, vorbim despre o instituție internațională care nu lasă aproape pe nimeni în afară. Minilateral implică o alegere. În cadrul Forumului Belt and Road, sunt incluse toate țările, cu excepția Americii de Nord, ceea ce cu siguranță nu este o neatenție.

Consider că trebuie să privim această instituție precum privim forumul China-Africa organizat în mod constant de China și noul format al Summitului 16+1, organizat alături de țările din Europa Centrală și de Est.

GEG: În ce sens?

Este necesar să urmărim lucrările Forumului și ale celorlalte summituri ca și cum ar fi vorba despre târguri, cu un festival în care se pronunță discursuri, se întâlnesc șefii de guvern ce au ocazia de a se întâlni cu șeful guvernul chinez și un altul în care se întâmplă cu adevărat lucrurile, cu alte cuvinte în care au loc negocierile bilaterale pentru proiecte.

Subterfugiul Chinei este de a prezenta un concept general pentru a-și proiecta puterea soft, iar mai apoi de a pune în concurență statele pentru diferite proiecte. Ceea ce calificam aici drept „soft power” este în realitate influența comercială și financiară.

În mod evident, acest lucru permite Chinei să-și dezvolte influența, pentru că vorbim de proiecte ce pot fi remunerate. Nu neapărat pentru economia țării, ci pentru cei ce le semnează (ca pentru Sri Lanka sau Kazakhstan). Este mult mai dificil pentru țările europene, care sunt constrânse de normele Uniunii Europene. Acest lucru explică de ce există doar câteva proiecte semnate cu statele membre UE în domeniul transporturilor.

În al doilea rand, acest lucru este important, fiindcă atunci când împrumuți milioane de dolari unei țări, ea devine obligată să ramburseze. Așadar, China creează raporturi de dependență, ceea ce reprezintă o formă de neocolonialism. Trebuie insistat asupra faptului că atunci când China practică neocolonialismul, în același timp construiește. Proiectele sale nu sunt în vid.

GEG: Cuvântul „neocolonialism” a fost adesea folosit pentru a face referire la proiectele Chinei în Africa, care ar fi mult mai benefice Chinei decât Africii. Ce părere aveți despre acest lucru?

Aș fi mai nuanțat. În primul rând, trebuie precizat faptul că doar Africa de Est este preocupată de drumurile mătăsii. Dar, în fond, ce este original în privința construirii unei infrastructuri portuare pe coasta de est a Africii?

Caracteristica proiectelor chineze este aceea de a asocia împrumuturi foarte mari unor state ce tocmai au părăsit statutul de state extrem de îndatorate Clubului de la Paris (n.r.: un grup informal din care fac parte 19 state creditoare – SUA, Japonia, Australia, Rusia și alți 15 membri europeni, inclusiv Franța – al cărui rol este de a găsi soluții durabile de coordonare pentru statele aflate in dificultate de rambursare a împrumuturilor contractate).

Deseori, aceste infrastructuri servesc zonelor în care există materii prime: minereuri, resurse energetice, resurse agricole și forestiere. Astfel, putem spune că în schimbul acestor împrumuturi, China obține concesii semnificative asupra resurselor naturale.

S-a vorbit mult despre problema minelor, inclusiv în Congo, unde existau numeroși mineri chinezi; în ceea ce privește terenurile agricole, la fel. Atenție însă – un studiu recent arată că britanicii sau de exemplu, olandezii, cumpără sau închiriază mai multe terenuri agricole în Africa decât China. Așadar, nu trebuie să diabolizăm o prezență chineză, fără nicio îndoială neocolonialistă în anumite privințe, dar care se aseamănă cu alele și care nu este este neapărat mai rea.

Apoi, totul depinde de prețul materiilor prime și a energiile extrase. În cazul în care prețurile sunt ridicate la nivel mondial, statele concesionare pot crește nivelul balanței comerciale cu China și se pot afla în capacitatea de a importa bunuri de consum. Dacă dimpotrivă, cum este tendința de după criza economică și financiară din 2008, prețul energiei și al mineralelor scade, ne aflăm într-o situație de schimburi inegale. Și încă o data, dacă privim din punctul de vedere al statelor africane, există zone în care concurența chineză a fost absolut benefică.

GEG: Aveți un exemplu de influența benefica a prezenței chineze în Africa?

În domeniul telecomunicațiilor de exemplu. La nivelul distribuției, companiile chineze au fost o concurență formidabila pentru companiile europene – printre care franceze – în Africa de Vest.

Mult mai delicată este problema corupției și a lipsei condițiilor. Chinezii se laudă că ofere ajutor necondiționat, spre deosebire de ajutorul occidental care implică criterii etice. Elitele țărilor africane beneficiază în primul rând de ajutorul chinez prin intermediul corupției, în timp ce în principiu ajutoarele occidentale tind să se debaraseze de această caracteristică clasică a regimurilor africane.

Opiniile diferă în ceea ce privește ospitalitatea cu care prezența chineză este primită în aceste state. În mod personal, consider că în multe cazuri imigranții chinezi sunt îndeajuns de adaptați pentru a coopera și a lucra la nivel local. Nu mă situez de partea celor care spun că există o respingere directă și puternică a unei prezențe chineze care ar fi văzută drept exploatatoare sau rasistă. Se poate întâmpla totuși. În anii 1970, în regiunile din Africa de Est și Madagascar, asiaticii au fost expulzați de către mișcările naționaliste.

GEG: De ce uneori dăm vina pe liderii chinezi pentru că nu exportă un model de dezvoltare politică în țările africane?

China are un principiu de ordinul realismului. Al cinismului de altfel, care este absolut în ceea ce privește relațiile dintre state. Are o doctrină a suveranității naționale nelimitată. A părut poate, timp de câțiva ani după 2008, că se îndreaptă către o mică evoluție în ceea ce privește dreptul internațional umanitar, în direcția ingerinței.

Astăzi, evoluția pozițiilor oficiale este deosebit de interesantă. Deși este clar că statul chinez nu dorește să contribuie la obiectivele de guvernare globală, acesta pretinde totodată că oferta sa de asistență este o modalitate de a îmbunătăți guvernanța economică și socială cu un preț mai mic în comparație cu sistemele de asistență internațională sau cu ONG-urile, de exemplu.

GEG: Să revenim la guvernarea globală. Ne puteți explica ce credeți că ar trebui să înțelegem atunci când auzim vorbindu-se despre o „conducere chineză a guvernării mondiale”?

Pentru moment, China este foarte activă în sensul în care dezvoltă resurse considerabile pentru a înțelege și a analiza tot ce se întâmplă în instituțiile internaționale, și pentru a reacționa. Ea este prezentă în aceste instituții și din ce în ce mai competentă.

În paralel cu ceea ce se realizează în instituțiile deja existente, China dezvoltă un sistem de instituții propriu, sistemul minilateral despre care am vorbit, pe care îl prezintă drept complementar, ci nu substituent. Nu pretinde că va pune capăt sistemului de guvernanță internațională, așa cum există, pretinde chiar că îl susține. Pe de altă parte, este foarte clar că își exercită dreptul de veto oriunde este posibil, că încearcă să își găsească aliați pentru propria viziune de guvernare foarte restrictivă.

Este clar, de asemenea, că deși este foarte mobilizată pentru ea-însăși, prin diplomați și alți funcționari ce urmăresc aceste întrebări, contribuția ei este insuficientă în cadrul sistemului financiar. Se spune adesea că a devenit al doilea mare contribuitor de fonduri al Națiunilor Unite, dar este obligatoriu, este o contribuție proporțională cu PIB-ul. Același lucru se întâmplă pentru bugetul dedicat forțelor de menținere a păcii.

Pe de altă parte, dacă vă uitați la sistemul de asistență umanitară, China joacă un rol derizoriu în plan financiar. Dacă privim contribuțiile financiare doar pentru sistemul ONU, contribuțiile publice, private și ale statelor membre UE, Europa contribuie probabil de 50 de ori mai mult decât China.

Așadar, este clar că există o viziune minimală asupra domeniilor în care China poartă un interes. În această situație există o mare diferență față de Japonia, care, deși în trecut avea o politică de asistență economică bazată pe propriul interes, este astăzi un contribuitor important în domeniile umanitare sau de dezvoltare socială.

GEG: De când a fost ales președinte al Statelor Unite, Donald Trump are o politică de repliere protecționistă, retrăgându-se de exemplu din Acordul de la Paris și din Parteneriatul Trans-Pacific. Este aceasta o oportunitate pentru China de a-și dezvolta propria viziunea de guvernare globală?

O oportunitate de diplomație publică ideală și evidentă. Vorbiți despre o repliere protecționistă, dar aceasta este mai complexă – Acordul de la Paris nu reprezintă o problemă de liber-schimb și de protecționism. A fost o oportunitate de a-și retrage contribuția din cadrul organizațiile internaționale. Unele dintre aceste organizații pot fi criticate, nu este nou ca Statele Unite să critice UNESCO, este chiar o practică recurentă.

Acordul asupra climei este totuși ceva nou. La nivel comercial, ceea ce este extraordinar este că administrația Trump se retrage din proiecte comerciale care au fost clădite, în principiu, în perioada administrației Obama, pentru a contracara China.

Liberul-schimb de mărfuri obligă implicit China, dacă dorea să nu fie izolată, să adopte o anumită serie de norme. Prin eliminarea acordurilor, se elimină orice stimulent material pentru ca partea chineză să evolueze în această direcție. Este un cadou pentru China.

De altfel, există zone în care China dispune de adevărate atuuri. Poate că a fost unul dintre statele cu cele mai mari abuzuri în materie de mediu, dincolo chiar de ceea ce SUA a reprezentat de-a lungul timpului (China emite de două ori mai mult CO2), dar a devenit cel mai mare producător de energie alternativă din lume. Are, în acest domeniu, proiecte de finanțare uriașe care s-au intensificat considerabil la începutul anului 2017. Acesta este un punct de cotitură foarte recent.

În principiu, China nu este mult mai multilaterală decât Statele Unite, pentru că detestă acordurile cu caracter obligatoriu. China refuză ceea ce numim mecanisme de verificare, și anume constrângerile legale. Acceptă acordurile internaționale în calitate de angajamente fără valoare juridică, fiind totodată foarte bine poziționată pentru a-și îndeplini anumite angajamente actuale. Așadar, se valorizează prezentându-se ca stat multilateral, acolo unde administrația Trump abandonează acest domeniu din motive ideologice.

Cu toate acestea, problemele climatice nu trebuie privite ca principalul scop al Chinei. De exemplu, a refuzat să semneze un acord asupra climei în cadrul summitului Europa-China, din cauza restricțiilor europene cu privire la „anti-dumping”, pe care statul chinez nu le aprobă.

GEG: În ce măsură poate fi descris modelul internațional de dezvoltare chinez drept alternativ pentru cel occidental?

China ne trimite la Ferdinand de Lesseps și la marele proiect de transformare a geografiei fizice. Amploarea proiectelor de infrastructură pe care China este capabila sa le finanțeze poate reprezenta o pierdere, pe termen scurt fiind foarte costisitoare. Cu toate acestea, trebuie amintit faptul că marile proiecte din timpul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (precum Canalul Suez și Canalul Panama) nu au fost niciodată profitabile. În a doua jumătate a secolului XX, Eurotunelul a reprezentat o pierdere masivă pentru investitori. Găsim la China această voință și capacitate de a realiza investiții pe termen lung, fără considerente pentru profitul financiar imediat.

Acesta este avantajul pe care China îl vinde în ajutorul său pentru dezvoltare, cu riscul ca în realitate, acesta să fie corelat cu împrumuturi de natură obligatorie, cu rate ridicate pentru țările în curs de dezvoltare și fără o evaluare a riscurilor. Așadar, statele ar putea să se îndatoreze în mod imprudent.

Tocmai din acest punct de vedere există o diferență importantă. Și nu este ceva nou. În Sudan, de exemplu, în pofida susținerii actualei dictaturii, China a fost prima țară care a fost de acord să investească în proiecte de infrastructură (conducte, rafinării etc.) cu rolul de a contribui la dezvoltarea resurselor energetice și nu doar pentru a avea acces la petrol. La fel cum se întâmplă și pe coasta saudită; statul arab exporta petrol nerafinat. Ori, astăzi, acesta deține proiecte importante de rafinare a petrolului, finanțate de China. Trebuie să evităm să tratăm cu dispreț un sistem economic sau financiar care nu corespunde cu al nostru și mai degrabă să încercăm să-l înțelegem.

GEG: La nivel militar, Xi Jinping a anunțat în discursul său de deschidere al celui de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist investiții consecvente pentru următorii ani, ce au drept obiectiv transformarea armatei chineze într-o armată de rang mondial până în 2049. Care este interesul pentru China de a-și dezvolta prezența militară în străinătate?

Portavionul chinez Liaoning în perioada testelor
Portavionul chinez Liaoning în perioada ... +
Portavionul chinez Liaoning în perioada testelor, în noiembrie 2012 -

Ne aflăm în registrul în care din moment ce există dezvoltare economică, trebuie să existe și o dezvoltare militară care să protejeze, de exemplu, schimburile economice. Ceea ce este limpede este faptul că Xi Jinping dorește o armata la o scară și competență globală, capabilă să-ți proiecteze forța dincolo de regiunea asiatică. Însă nu este nimic nou. Străduința de proiectare maritimă a luat naștere la începutul anilor 1980 și nu a fost niciodată abandonată.

În acest sens, Xi Jinping a pus capăt erei Deng Xiaoping, epocă de construcție a capabilităților și de menținere a unei prezențe discrete pe scena mondială. Este ceea ce Deng Xiaoping numea modestie. Proiecția era doar locală, și anume acolo unde se putea realiza. Astăzi, Xi Jinping poziționează în mod deschis China drept o putere mondială, inclusiv pe plan militar.

Este destul de limpede cu lanțul porturilor. Djibouti are un rol bivalent, fiind o bază militară ce poate foarte bine să aibă un rol pe plan maritim; de unde cei 10.000 de chinezi înrolați aici. Vedem de asemenea în Marea Mediterană, unde mai multe puncte posibile de escală sunt prezente în Algeria, Insulele Azore, Atlantic, etc.

GEG: Dezvoltarea valorii și a culturii chinezești în străinătate face parte din planurile lui Xi Jinping?

Programul său ideologic, așa cum este înfățișat, denotă o negare absolută a validității modelelor democratice. Este afirmația culturii chineze plecând de la un sistem autoritar definit drept „socialism cu trăsături chinezești”.

Sunt din ce în ce mai puțin convins de ideea unei exportări a culturii chineze în sine. Desigur, există Institutele Confucius, însă cred că ceea ce exportă China este mai mult un sistem de relații decât o cultură. Conversia lumii la cultura chineză nu este, după părerea mea, țelul Chinei. Dimpotrivă, este un avantaj ce trebuie păstrat.

Valorile le sunt interpretate precum autoritare, dar în realitate nu există nimic în valorile chinezești care să le înfățișeze drept autoritare. Xi Jinping încearcă totuși să le facă să apară ca atare. Dacă doriți, chiar și în sistemul tributar imperial, ceilalți nu au fost întrebați dacă vor să devină chinezi. Ei au fost rugați să adere la o ceremonie printr-un schimb de cadouri și de recunoștință, asigurându-se așadar de convergența lor față de obiectivele chinezești. Nu aș vorbi nici măcar despre supunere.

GEG: În paralel cu Congresul al XlX-lea, oficialii chinezi au declarat că vor păstra relația de prietenie cu Partidul Muncitoresc din Coreea de Nord. Este necesară stabilitatea regimului totalitar nord-coreean în vederea realizării ambițiilor continentale și internaționale ale Chinei?

La acest nivel aș vorbi despre o dezbatere neoficială între experți. Există trei școli de gândire. Pe de-o parte, este cea care privește Coreea de Nord precum „fratele socialist” – chiar dacă nu este exprimat cu acești termeni, se consideră că trebuie să fie apărat în ciuda dezvoltării programului său nuclear.

Pe de altă parte, se află cei ce spun că dezvoltarea nucleară și balistică a Coreei de Nord nu este doar provocatoare, ci și în detrimentul intereselor chineze în regiune. Prin urmare, este în interesul Chinei să exercite presiuni asupra statului nord-coreean.

Poziția oficială a Chinei se situează între cele două, cu alte cuvinte este pentru o rezolvare a problemei fără conflict și urmărește înainte de toate să nu bulverseze echilibrul regional în Asia de Nord-Est. Nu dorește să-și asume riscul unui conflict sau al unui dezastru nuclear.

Acestea sunt cele trei poziții găsite în grupurile de experți și strategi în China.

Consider că mult timp China a folosit Coreea de Nord ca pe o moneda de schimb pentru a discuta cu Statele Unite; iar astăzi nu este atât de nemulțumită să vadă atenția Statelor Unite capturată de intențiile strategice ale Coreei de Nord. Însă este de asemenea foarte conștientă de faptul că un conflict ar fi dezastruos pentru China.

Întreaga problemă a Chinei este de a încerca să încetinească procesul de dezvoltare nucleară și să evite o revoltă. Coreea de Nord nu se lasă însă deloc încetinită. Liderii chinezi dețin o capacitate de dialog îndoielnică. Singura propunere pe care au făcut-o este aceea de „dublă pauză”. Aceasta implică faptul că americanii și sud-coreenii să înceteze manevrele militare din regiune, iar Coreea de Nord să întrerupă programul de dezvoltare nucleară și balistică. Cu toate acestea, în ultimii ani propunerea a fost promisă de câteva ori, fără a putea stopa programul nord coreean, deja ilegal. Este o propunere care demonstrează influența slăbită a Chinei în medierea acestui conflict.

GEG: Intenționează liderii chinezi să colaboreze cu instituțiile europene în noul lor proiect cu privire la noile drumuri ale mătăsii sau mai degrabă să le neglijeze?

Teoretic există un forum pentru dialog, numit „Platforma pentru conectivitate”. Conectivitatea include atât rutele de transport fizic, de energie, cât și telecomunicațiile, internetul etc. În practică, evoluțiile rămân scăzute. Atunci când se adresează țărilor europene pentru proiecte publice, China are dificultăți să pătrundă în standardele de achiziții publice sau nu dorește deloc să o facă.

S-a vorbit ani de zile despre posibilitatea unei participări chineze la „Fondul Juncker”, fond pentru dezvoltarea infrastructurii europene care a fost implementat după euro-criza din 2010-2011. În ciuda declarațiilor pozitive ale Chinei, după șapte ani, tot ceea ce avem este un micro-fond selectiv de investiții pentru întreprinderile de talie mică și mijlocie. Este o formă de participare comercială, dar nu un fond de investiții structurale. Din acest punct de vedere, China a dezamăgit enorm instanțele europene.

China preferă să își formalizeze ofertele de cumpărare, una câte una, cu fiecare stat în parte, în special cu o capacitate foarte mare de cumpărare a activelor aflate într-o stare de criză. În același timp, să nu caricaturizăm răspunsul chinez. De exemplu, proiectul de căi ferate din Europa de Est corespunde, în linii mari, orientărilor sistemului de transport elaborat de Comisia Europeană. Totodată, aceasta cuprinde proiecte situate în zone cu o prioritate scăzută.

Este foarte dificil să ghicim dacă China nu respinge normele europene sau dacă companiile chineze, nefiind în măsura de a le îndeplini, trebuie să se mulțumească cu proiecte de importanță secundară.

GEG: Reprezentanții UE au decis să nu participe la al XIX-lea Congres, susținând că a fost un congres de partid, nu un congres de stat. Or, unii dintre ei, precum Frederica Mogherini, au participat anul trecut la convențiile celor două partide americane. Poate fi acesta un indicator al tensiunilor dintre reprezentanții UE și liderii Partidului Comunist?

Are loc, fără îndoială, o tensiune între Uniunea Europeană și China, deoarece este al doilea summit succesiv în care nu se ajunge la realizarea unui comunicat comun. În iunie 2017, chinezii s-au sustras în ultimul moment, creând o legătură între două probleme cu totul diferite: acceptarea statutului de economie de piață pentru China de către europeni și semnarea de către China a unei declarații comune asupra climatului, pregătită eminamente de către UE. Prin urmare există o nemulțumire din ce în ce mai mare în rândul reprezentanților UE cu privire la lipsa de angajamente din partea Chinei în cadrul negocierilor și a politicii „totul sau nimic” pe care o practică.

| 20 noiembrie 2017|Categories: China, Geopolitică, Politică|Tags: , , , , , |0 Comentarii

Despre autor:

Articolele publicate sub numele de RISAP sunt articole scrise de echipa de cercetători și analiști ai RISAP.

Comenteaza