China a anunțat pe 29 octombrie că va renunța la politica unicului copil, încheind o perioadă lungă de peste trei decenii în care familiile aveau dreptul de a face doar un singur copil.

1979, la un an distanță de la venirea lui Deng Xiaoping la cârma statului chinez, China avea să adopte una dintre cele mai controversate și dezbătute politici ale sale: politica unicului copil și să pună capăt politicii lui Mao, care încuraja conceperea unui număr cât mai mare de copii în fiecare familie de chinezi. Dacă pentru Mao creștere populației era sinonimă cu puterea pe care statul chinez o putea obține, pentru generația care i-a urmat, coșmarul suprapopulării devenea tot mai real. Populația Chinei crescuse de la puțin peste 540 de milioane în 1949, la peste 975 în 1979, lucru destul de îngrijorător pentru o Chină care începea să facă primii pași spre creștere economică și spre o economie capitalistă cu caracter chinez. Astfel, după un lung șir de calcule analize și critici, politica unicului copil a fost adoptată în 1979, fiind creată ca o politică ce se dorea a influența următorii 100 de ani și al cărui scop era să diminueze povara unei suprapopulări, care apăsa asupra Chinei asemenea sabiei lui Damocles. De aplicarea acestei politici s-a ocupat Comisia Națională pentru Populație și Planificare Familială, care în 2013 a fuzionat cu Ministerul Sănătății Republicii Populare Chineze, devenind Comisia Națională pentru Sănătate și Planificare Familială.

Chiar dacă politica unicului copil pare a fi fost aplicată cu strictețe în China, oamenii fiind nevoiți să plătească amenzi usturătoare anual (de 3 până la 6 ori venitul anual al unui părinte) sau să facă avorturi și sterilizări, o parte importantă din populație avea dreptul la procrearea unui al doilea copil. Populația din mediul rural putea avea doi copii dacă primul născut era fată, iar celelalte familii aveau acest drept dacă primul copil suferea de handicap fizic sau mintal, dacă tatăl nu putea să lucreze sau dacă ambii părinți erau copii unici. Aceste derogări de la lege se aplicau la nivel regional, fiind diferite de la o provincie la alta, astfel încât, Sichuan, de exemplu, a permis cetățenilor săi să se înscrie pentru obținerea acordului pentru a avea un al doilea copil, dacă primul copil și-a pierdut viața în urma cutremurului din 2008. De asemenea, populațiile etnice minoritare ca tibetanii, uigurii au dreptul de a avea până la trei copii. În Hong-Kong politica unicului copil nu are aplicabilitate și nici în cazul în care mama naște copilul în afara graniței Chinei. Acest lucru a dus la creșterea turismului pentru nașteri, cea mai căutată destinație fiind SUA, întrucât copilul cu cetățenie americană aducea beneficii duble familiei: posibilitatea de mai avea un copil, cât și posibilitatea de a obține cu mai mare ușurință cetățenia americană. Inseminările artificiale sunt o altă practică întâlnită în China, întrucât nașterea copiilor gemeni sau tripleți nu e sancționată de statul chinez. Pentru cei mai săraci, însă, metoda folosită pentru o a doua naștere rămâne cea a copilului la negru sau heihaizi – copil neînregistrat în sistemul de înregistrare a gospodăriilor (hukou).

Dacă am aruncat o privire asupra trecutului, este momentul să aruncăm o privire asupra viitorului. Dacă la începutul anilor ’80 oficialii chinezi credeau că politica unicului copil este salvarea dintr-o capcană malthusiană, în prezent, aceștia sunt tot mai îngrijorați cu privire la viitorul economic și social al Chinei. Pe plan social, decalajul de gen între bărbați și femei s-a accentuat considerabil, ajungând în prezent ca la 100 de fete să fie 117 băieți (vârsta 0-14 ani).

Grafic clivaj bărbați-femei în China, recensământ 2010.
Clivajul de gen dintre femei ... +
Clivajul de gen dintre femei și bărbați din China, conform recensământului din 2010. -

Tot ca o repercusiune pe plan social, a apărut fenomenul 4-2-1, adică acel fenomen generat de împovărarea unui copil de a întreține 2 părinți și 4 bunici. Acest lucru crește dependența populației mai în vârstă față de fondul de pensii și de asistență socială. Odată cu creșterea numărului bătrânilor și diminuarea numărului tinerilor – poate cel mai grav efect al politicii unicului copil – sistemul de ajutor social și cel de pensii (nu foarte bine conturate în China) ar putea să cedeze, lăsând multe persoane în vârstă la mila copiilor, nepoților sau rudelor. În plus, economia Chinei ar cunoaște o încetinire și mai accentuată, nemaiexistând suficientă forță de muncă.

Dacă am arunca o privire asupra anului 2080, perioada pe care oficialii chinezi din anii ’80 o vedeau influențată de politica unicului copil, în sens pozitiv, am fi martorii unei Chine cu o populație îmbătrânită, o generație tânără împovărată de necesitatea susținerii părinților și bunicilor și o economie încetinită, a cărei creștere economică nu va mai fi cunoscut acel boom al anilor 2000. Producția mecanizată ar fi luat locul mâinii de muncă ieftine, iar state ca India, Indonezia, unde controlul populației nu a fost impus, ar fi reușit să-i taie avântul unei Chine care ar fi ajuns bătrână înainte de a deveni bogată.

Din fericire, totuși, după lungi dezbateri China se hotărăște astăzi, 29 octombrie, să renunțe la politica unicului copil, metamorfozând-o în politica celor doi copii. Chiar dacă politica nu a fost abolită, acest pas face parte dintr-o serie mai lungă de schimbări care vor culmina în anii ce vor urma cu renunțarea la politica eugenică chineză. În 2013, după al Treilea Plen al celui de-al 18-lea Comitet Central al Partidului Comunist, China a anunțat că va relaxa politica unicului copil, permițând familiilor să aibă doi copii, dacă unul dintre părinți a fost copil unic. În prealabil, această derogare se acorda părinților care erau copii unici. Deși autoritățile chineze așteptau ca numărul familiilor care se înscriu pentru un al doilea copil să fie de 2 milioane, numărul înscrierilor a fost de aproximativ 1 milion. Aici intră în scenă un alt efect pervers al politicii unicului copil: mentalitatea. Politica de control familial impusă de China, în paralel cu dezvoltarea clasei de mijloc și emanciparea femeilor, a schimbat mentalitatea noii generații, făcând-o ușor  mai egoistă sau, cum specialiștii o definesc, infectată cu sindromul micului împărat și mai independentă față de generațiile anterioare, tinerii punând cariera pe primul plan, în defavoarea familiei.

Politica unicului copil în China nu pare a mai avea viață lungă, dovadă stând, pe lângă pașii mărunți de relaxare a politicii, exemplele celorlalte state care au aplicat o politică asemănătoare de control al populației. Poate cel mai elocvent exemplu este cel al Singaporelui, care după ce între anii 1960-1980 a impus o politică de control al populației prin restricționarea numărului nașterilor, intitulată Opriți-vă la Doi, a fost nevoită să impună pe la sfârșitul anilor 80, o politică de încurajare a nașterilor, denumită: Faceți Trei sau Patru , din cauza faptului că rata natalității devenise foarte mică.

Chiar dacă au fost unele voci care afirmau că politica unicului copil este greu de abolit, întrucât ea a creat un mecanism instituțional de tip caracatiță care învârte foarte mulți bani (ca urmare a taxelor foarte mari colectate de la familiile cu mai mulți copii – aproximativ 3 miliarde de dolari anual) și dispune de foarte mult personal (500 de mii de angajați full time și 6 milioane part-time), care ar fi foarte greu reintegrat în câmpul muncii odată cu dispariția acestei politici, acest lucru nu este imposibil. Xi Jinping, președintele Chinei a fost privit de mulți ca un reformator, iar campania sa anticorupție pare a fi o primă verigă a lanțului de reforme, astfel încât, abolirea politicii unui singur copil și pe cea a hukou par mai posibil de realizat decât niciodată.