Colegiul Electoral din Statele Unite ale Americii

RISAP | 22 decembrie 2016
Casa Albă, reședința președintelui american +
Casa Albă, reședința președintelui american -

Colegiul Electoral este instituția americană care alege în mod oficial președintele Statelor Unite ale Americii, pe baza rezultatului alegerilor prezidențiale.

Alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii funcționează după un sistem electoral puțin mai complicat decât simplul vot popular: Colegiul Electoral. Astfel, fiecare dintre cele 50 de state ale SUA, împreună cu Districtul Columbia (capitala SUA, Washington D.C.) are alocat un anumit număr de voturi electorale, proporțional cu populația acelui stat. De exemplu, în 2016, California, cel mai popular stat american, a avut alocate 55 de voturi. Candidatul la președinție care obține majoritatea voturilor electorale este ales președinte. Dacă niciun candidat nu obține o majoritate, președintele este ales de Camera Reprezentanților – un eveniment care s-a înregistrat în 1824. În paralel, este ales pe aceleași principii și noul vicepreședinte. Dacă niciun candidat nu obține majoritatea voturilor electorale, atunci Senatul va decide cine este noul vicepreședinte al SUA.

Alocarea voturilor electorale către state

Numărul voturilor electorale alocat fiecărui stat este calculat cu ajutorul unei formule parlamentare. Congresul (parlamentul Statelor Unite) este împărțit în două camere – Camera Reprezentanților (cameră inferioară) și Senatul (cameră superioară). Fiecare stat american, indiferent de populație are 2 senatori, o expresie a egalității dintre state (rolul senatorilor este să reprezinte interesele statului său). În Camera Reprezentanților, locurile reprezentanților sunt alocate pe baza districtelor electorale, trasate o dată la 10 ani, în funcție de rezultatele recensământului național, astfel încât acestea să fie proporționale. Rolul reprezentanților, spre deosebire de cel al senatorilor, este să reprezinte cetățenii propriului districtului. În determinarea numărului de voturi electorale pentru alegerile prezidențiale alocat fiecărui stat, se adună numărul de senatori cu numărul de reprezentanți ai fiecărui stat. În total, numărul de voturi electorale este de 538, la fiecare zece ani fluctuând alocarea numărului de voturi pentru fiecare stat. Astfel, Texas, care pe baza recensământului din 2000 a avut 34 de voturi electorale în alegerile din 2008, a obținut 38 de voturi în 2012, pe baza recensământului din 2010, datorită creșterii populației sale.

Numărul de voturi electorale alocate fiecărui stat american între 2010 și 2020
Numărul de voturi electorale alocate ... +
Numărul de voturi electorale alocate fiecărui stat american în perioada 2010-2020 -

Atunci când a fost creat, voturile alocate în cadrul Colegiului Electoral țineau cont și de numărul de sclavi din fiecare stat. Cum sclavii nu erau cetățeni și nu aveau dreptul la vot, ei ar fi trebuit ignorați în procesul de alocare a voturilor. Dar statele sclavagiste din sud ar fi avut o populație mult mai mică decât statele nordice, dacă se ținea cont doar de numărul de cetățeni. Astfel, ele ar fi avut mult mai puțini aleși în Camera Reprezentanților și, implicit, mai puține voturi în Colegiul Electoral. Astfel, în redactarea Constituției, s-a ajuns la compromisul celor trei cincimi: fiecare sclav era numărat ca reprezentând trei cincimi dintr-o persoană. Folosind acest algoritm, statele din sud au dobândit mult mai multă influență politică (8 dintre primii 12 președinți americani proveneau din state care acceptau sclavia). După victoria Uniunii în Războiul Civil din 1861-1865, a fost adoptat al XIII-lea Amendament, care abolea sclavia și elimina compromisul celor trei cincimi, oferind și foștilor sclavi dreptul la vot. Colegiul Electoral avea însă să rămână o instituție centrală pentru procesul electoral american.

Alegerea unor electori pentru Colegiul Electoral

În funcție de numărul de voturi electorale alocate fiecărui stat, statele trebuie să aleagă un număr egal de electori, adică persoanele care vor participa la întâlnirea Colegiului Electoral și vor vota noul președinte și noul vicepreședinte al Statelor Unite. În conformitate cu tradiția federală din vremea în care a fost redactată Constituția Statelor Unite, fiecare stat este liber să-și aleagă modul de acordare a voturilor sale electorale. 48 de state, plus Districtul Columbia, au ales varianta cea mai simplă: toate voturile lor electorale se acordă candidatului care a obținut cele mai multe voturi în acel stat, indiferent de numărul lor1. Astfel, într-un scenariu ipotetic, dacă George Washington obține 25% din voturile din New York, Thomas Jefferson primește 24% din aceste voturi, iar James Madison strânge 23% din voturile aceluiași stat, în timp ce restul voturilor se duc către alți candidați, George Washington va obține toate voturile electorale ale New Yorkului. Dacă acest scenariu se repetă în toate celelalte state, atunci George Washington ar putea deveni președintele Statelor Unite prin votul unanim al Colegiului Electoral, deși a obținut numai 25% din votul național.

Astfel de situații extreme nu s-au înregistrat în practică, în general votul electoral fiind corelat cu cel popular. Un caz relativ asemănător, la nivelul unui stat, a avut loc în 1992. Bill Clinton a câștigat 37,4% din voturile din statul Nevada și a primit toate cele patru voturi electorale ale statului, indiferent de faptul că principalul contracandidat, George H.W. Bush, câștigase 34,7% din voturi. În acel an, candidatura independentului Ross Perot a dat peste cap calculele republicanilor (Perot a obținut 18,9% dintre voturile exprimate la nivel național și 0 voturi electorale, deoarece nu s-a clasat pe primul loc în niciun stat).

Constituția Statelor Unite ale Americii
Constituția Statelor Unite ale Americii +
Constituția Statelor Unite ale Americii -

Important este faptul că Constituția Statelor Unite nu vorbește nicăieri de votul popular al cetățenilor: singurul rezultat care contează este cel din Colegiul Electoral, iar fiecare stat are dreptul de a aloca în orice fel dorește voturile sale electorale.

Singurele state care alocă voturile electorale după o formulă mai complexă sunt Nebraska și Maine: ambele state oferă 2 voturi electorale candidatului care s-a clasat pe primul loc în stat, iar apoi oferă celelalte voturi candidaților care au câștigat districtele electorale (trasate pentru Camera Reprezentanților) din cadrul fiecărui stat. Astfel, candidatul care s-a clasat pe primul loc la nivelul statului Maine primește două voturi electorale, cât și un vot pentru câștigarea primul district electoral al statului, iar celălalt candidat ar putea câștiga cel de-al patrulea vot al statului, dacă a câștigat celălalt district electoral. Această împărțire este rară, doar Barack Obama câștigând în 2008 un vot electoral în Nebraska, stat câștigat de republicanul John McCain, iar Donald Trump câștigând în 2016 un vot electoral în Maine, stat câștigat de democrata Hillary Clinton.

Când votul popular este diferit de votul electoral

De cinci ori în istoria SUA s-a întâmplat însă ca noul președinte să piardă votul popular, cele mai recente cazuri având loc în 2000 și 2016.

Pe 7 noiembrie 2000, jumătate din populația SUA a ieșit la vot pentru a-și alege viitorul președinte. 51 de milioane de persoane au votat pentru candidatul democrat, Al Gore, iar 50,46 de milioane au votat pentru cel republican, George W. Bush. Astfel, Al Gore a obținut 48,4% din voturile valabil exprimate, iar George W. Bush a obținut 47,9%. Dar câștigătorul nu a fost Al Gore, iar cei doi candidați nu au intrat într-un tur decisiv, întrucât niciunul nu a obținut o majoritate clară din cauza altor candidați. Câștigătorul a fost George Bush, datorită faptului că el a obținut 271 de voturi electorale, față de numai 266 de voturi electorale ale lui Al Gore. Alegerile din 2000 au fost extrem de controversate nu doar din cauza acestei discrepanțe dintre votul popular și câștigător, ci și din cauza faptului că rezultatul din Florida au fost extrem de strâns: din aproape 6 milioane de voturi exprimate, Bush a avut cu 537 de voturi mai mult ca Gore. Cum Florida avea alocate 27 de voturi electorale, președintele depinde de câștigătorul acestui stat. Pentru democrați, rezultatul a fost și mai controversat deoarece Curtea Supremă a Statelor Unite a oprit o renumărare a voturilor din Florida, care ar fi putut schimba rezultatul din acest stat și, implicit, numele președintelui.

Inaugurarea președintelui Barack Obama, în inauarie 2013
Festivitatea de inaugurare a președintelui ... +
Festivitatea de inaugurare a președintelui Barack Obama, în inauarie 2013 -

Situația s-a repetat și în 2016, când favorita alegerilor era democrata Hillary Clinton, care avea un avans de 3-4 puncte procentuale în sondajele naționale. Hillary Clinton a câștigat alegerile de pe 8 noiembrie 2016 cu 3 milioane de voturi în plus față de Donald Trump, strângând 48,1% din voturile exprimate, față de 46% obținute de Donald Trump. Colegiul Electoral a făcut însă diferența, întrucât Donald Trump a reușit să câștige statele Pennsylvania, Michigan și Wisconsin, care l-au propulsat peste obiectivul celor 270 de voturi. Trump a câștigat astfel Colegiul Electoral, obținând în final 304 voturi, față de 227 ale lui Hillary Clinton (doi electori republicani și cinci electori democrați votând pentru alt candidat față de cel care a câștigat statul lor – un număr record în istoria alegerilor americane2). Cauza acestei diferențe considerabile între votul național și cel electoral stă în gruparea în state cheie a segment de alegători deschiși față de mesajul lui Donald Trump: alegătorii albi care fac parte din clasa muncitoare. Astfel, Donald Trump a câștigat la limită anumite state care nu mai votaseră cu un republican din 1992: Pennsylvania (44.000 de voturi, adică 48,6% la 47,8%), Michigan (11.000 de voturi, adică 47,5% la 47, 3%) și Wisconsin (23.00 de voturi, adică 47,2% la 46,5%). Dacă 40.000 de persoane în aceste 3 state și-ar fi schimbat votul de la Trump la Clinton, atunci Hillary Clinton ar fi devenit prima președintă a Statelor Unite ale Americii. Acest număr reprezintă doar 0,03% din numărul voturilor exprimate pe 8 noiembrie 2016, însă ele au contribuit la obținerea de către Donald Trump a 46 de voturi electorale, din totalul de 538.

Întâlnire a membrilor Colegiului Electoral din Maryland, în 2012
Întâlnirea membrilor Colegiului Electoral din ... +
Întâlnirea membrilor Colegiului Electoral din statul american Maryland, în 2012 -

Astfel de situații controversate, în care noul președinte nu doar că nu obține majoritatea voturilor, dar strânge chiar mai puține voturi decât principalul contracandidat, a fost până acum rare. Ele pot să apară însă când votul popular este extrem de strâns: o situație de tipul 49%-48% (restul voturilor mergând către alți candidați). Raritatea situației este totuși confirmată de faptul că timp de 100 de ani înainte de 2000, niciun astfel de rezultat nu a mai fost înregistrat. Celelalte trei situații au fost în 1824, 1876, 1888, pe vremea când sistemul electoral din SUA era mult mai slab dezvoltat3. Repetarea acestei diferențe într-o perioadă relativ scurtă (2000 și 2016), ridică însă semne de întrebare privind întâlnirea mai frecventă a acestei situații în viitor.

Consecințele Colegiului Electoral asupra alegerilor prezidențiale din Statele Unite ale Americii: swing states

Încă de la începuturile sale, Colegiul Electoral a fost folosit în mod tactic: în 1836, Partidul Whig, recunoscând faptul că niciun candidat al său nu ar putea câștiga majoritatea voturilor electorale, a ales să nominalizeze patru candidați la președinție, fiecare atrăgând susținere în anumite state. Planul era ca acești candidați să câștige suficiente state cât candidatul democrat, Martin Van Buren, să nu obțină majoritatea voturilor electorale. În acea situație, președintele ar fi fost ales de Camera Reprezentanților, pe care whigii sperau să o câștige în alegerile parlamentare din același an. Planul a eșuat însă, Van Buren câștigând 170 de voturi electorale, cu 22 de voturi în plus față de cele 148 necesare pentru o majoritate.

Faptul că fiecare stat acordă câștigătorului toate voturile sale electorale are un efect important asupra alegerilor prezidențiale din Statele Unite. Pentru învins, este irelevant dacă a pierdut un stat cu numai 2 puncte procentuale sau cu 20. Dacă un candidat se află în sondaje cu 20 sau 30 de puncte procentuale în urma într-un anumit stat, ce sens ar mai avea să încerce să investească timp și resurse financiare în acel stat, dacă aproape sigur va pierde toate voturile sale electorale? Acesta este raționamentul care face ca aproape 40 dintre 50 de state americane să fie aruncate în categoria statelor sigure, care pe baza istoricului voturilor sale prezidențiale și a factorilor demografici, este fie democrat, fie republican. Exemple de state democrate sunt California, New York sau Vermont, în timp ce exemple de state republicane sunt Texas, Alabama sau Virginia de Vest. Acestea sunt state al căror câștigător este extrem de predictibil, singura necunoscută fiind procentul electoral. Dar cum aceste procente sunt irelevante în cadrul Colegiului Electoral, niciunul dintre candidați nu le acordă mare atenție.

În schimb, toată atenția candidaților se concentrează pe o serie de state în care cele două tabere, cea republicană și cea democrată, înregistrează procente mai apropiate, deci state în care câștigătorul nu este cunoscut. Astfel de state, cunoscute sub numele de swing states, sunt New Hampshire, Florida, Nevada sau Ohio. Aceste state își schimbă uneori preferințele în alegerile prezidențiale și sunt vitale pentru atingerea numărului magic de 270 de voturi electorale, adică majoritatea necesară în cadrul Colegiului Electoral.

Statele considerate ca fiind swing states
Statele americane considerate ca fiind ... +
Statele americane considerate ca fiind swing states, ilustrate cu mov -

Lista de swing states nu este bine definită, fiind una fluidă. Cea mai corectă împărțire ar avea două categorii: swing states adevărate și potențiale swing states. Primele ar fi state care chiar și-au schimbat votul în ultimele două decenii. Acestea ar fi: New Hampshire, Virginia, Carolina de Nord, Colorado, Nevada, Iowa, Ohio, Florida. Cea de-a doua categorie ar fi potențiale swing states, adică state care au fost câștigate de candidatul democrat în ultimele șase alegeri înainte de 2016, dar cu margini ale victoriei foarte mici, fapt care le poate transforma în state competitive, în anumite situații. Aici ar fi vorba de Pennsylvania, Wisconsin sau Michigan. Toate aceste state au votat pentru un candidat democrat în toate alegerile din 1992 până în 2016, dar victoria democraților a fost uneori la doar câteva puncte procentuale. Situația s-a schimbat în 2016, când Donald Trump a reușit să câștige, la limită, toate aceste trei state.

În ultimii ani, în urma unor evoluții demografice, anumite state par a ieși din categoria de swing states adevărate. Este vorba de Colorado sau Virginia, state care au votat la ultimele trei scrutine electorale cu Barack Obama și Hillary Clinton. Atât datorită numărului mare de alegători cu studii superioare, cât și al numărului de votanți hispanici, ambele segmente care avantajează Partidul Democrat, astăzi este foarte dificil pentru un candidat republican să câștige unul dintre aceste două state.

Colegiul Electoral și polarizarea politică geografică a Statelor Unite

Istoria politică a Statelor Unite relevă perioade lungi de polarizare geografică între cele două partide principale. În perioada de după Războiul Civil American (1861-1865), centrul de putere al Partidului Democrat a fost în statele din sud (fosta Confederație), în timp ce Partidul Republican își avea baza în nord-est. Aceste diviziuni au continuat și pe parcursul primei jumătăți a secolului al-XX-lea. Dar deși au existat diviziuni geografice între cele două tabere politice din SUA, unii candidați reușeau să se impună pe întreb teritoriul Statelor Unite. Astfel, în unii ani, candidații alegeau să investească resurse de campanie și în state tradițional democrate sau tradițional republicane. Existența unor swing states, care acaparează toată atenția celor doi candidați, este o evoluție relativ nouă a politicii din Statele Unite.

În 1964, președintele democrat Lyndon Johnson a obținut 486 de voturi electorale, în fața contracandidatului republican Barry Goldwater, care a obținut numai 52 astfel de voturi. Aproape toate statele americane au votat cu președintele democrat. Doar opt ani mai târziu, în 1972,  republicanul Richard Nixon l-a zdrobit pe George McGovern, câștigând 520 de voturi electorale, față de cele 17 voturi electorale ale candidatului democrat. Toată țara, în afară de Massachusetts și Washington D.C., a votat cu Nixon, în ciuda faptului că aproape toate aceste state votaseră cu doar opt ani înainte cu un democrat. În 1984, Ronald Reagan a îmbunătățit acest record, câștigând 525 de voturi electorale, față de 13 voturi ale lui Walter Mondale. Aproape toată America a fost roșie, culoarea Partidului Republican.

Harta electorală a alegerilor prezidențiale din SUA, din 1964 și 1972
Harta electorală a alegerilor prezidențiale ... +
Harta electorală a alegerilor prezidențiale din SUA, din 1964 și 1972. Cu roșu sunt ilustrate statele câștigate de candidatul republica, iar cu albastru statele democrate -

Astfel de rezultate sunt însă imposibile azi. Până în anii 1992, SUA nu era polarizată politic pe plan geografic într-un mod așa extrem, ca astăzi. Un candidat foarte popular, care se lupta împotriva unuia extrem de nepopular, putea câștiga vasta majoritate a statelor. Și atunci existau state preponderent democrate sau republicane, dar și acestea erau uneori în joc. Astăzi, acest lucru este imposibil de imaginat. SUA este o țară profund polarizată, iar diferențele geografice sunt clare: în timp ce coasta de vest și coasta de nord-est sunt teritorii democratice sigure, centrul țării este ancora Partidului Republican.

Cauzele acestei polarizări politice geografice sunt multiple și complexe. În anii ’60 și ’70, odată ce Partidul Democrat a îmbrățișat drepturile civile și desegregarea rasială, acesta și-a pierdut centrul electoral situat în statele din sudul SUA, majoritatea foste membre ale Confederației, din timpul Războiului Civil. Partidul Republican, până atunci aproape absent în aceste zone, și-a început ascensiunea aici, consolidându-și o bază solidă. De partea cealaltă, nord-est-ul Statelor Unite, cu state precum Vermont, Massachusetts, New York sau Pennsylvania, care era dominat de republicani, a devenit teritoriul democraților. Același lucru s-a întâmplat și pe coasta de Vest: California, statul al cărui guvernator a fost republicanul Ronald Reagan, este astăzi dominat complet de democrați.

Această modificare la 180 de grade a hărții electorale a fost continuată de adâncirea diviziunilor politice. Dacă democratul Lyndon Johnson a putut câștiga California în alegerile prezidențiale din 1964, cu doar doi ani înainte ca republicanul Ronald Reagan să fie ales guvernator al Californiei, astăzi este imposibil ca un republican să mai câștige un alegerile prezidențiale sau senatoriale la nivelul Californiei.

Astăzi, aproape 40 de state americane sunt considerate a fi ori state democrate, ori state republicane, unele dintre acestea fiind dominate complet de un anumit partid, nu doar la nivelul alegerilor prezidențiale, dar și la nivelul conducerii statate și locale. În ecuația alegerilor prezidențiale, ele figurează ca certitudini, din această cauză fiind aproape complet ignorate de candidați. Alegerile prezidențiale din SUA se centrează pe cele aproximativ 10 swing states, care acaparează toată atenția și toate resursele celor doi candidați. Efectele sunt benefice pentru statele în cauză și cetățenii lor, dar mai puțin benefice pentru restul cetățenilor americani. Cel mai vizibil efect stă în diferențele considerabile de prezență la vot între swing states și restul statelor. Dacă prezența la vot în 2012, pe întreg teritoriul SUA, a fost de aproximativ 58%, alegătorii au fost mult mai conștiincioși în swing states: în Colorado, Iowa și New Hampshire, prezența la vot a fost de aproximativ 70%, în Carolina de Nord, Michigan, Ohio și Virginia, prezența a fost de aproximativ 65%, iar în Florida aceasta s-a situat la 63%. În Wisconsin, un swing state potențial, prezența la vot a atins 73%. În schimb, în Texas doar 50% dintre alegătorii eligibili s-au prezentat la urne, iar New York și California prezența la vot a fost de 53%, respectiv 55%. Toate aceste state, cele mai populate state din SUA, sunt state sigure (Texas pentru republicani, iar California și New York pentru democrați), astfel încât motivația alegătorilor de a se prezenta la urne este mult diminuată.

Aceasta este una dintre multele critici aduse sistemului Colegiului Electoral: faptul că reduce utilitatea voturilor a milioane de americani, care se află în state democrate sau republicane, conducând în final la diminuarea prezenței la vot. De asemenea, Colegiul Electoral diluează influența a milioane de voturi din cauza lipsei de proporționalitate a alocării voturilor electorale (din cauza faptului că fiecare stat are doi senatori, indiferent de populație): cel mai slab populat stat din SUA, Wyoming, cu o populație de aproximativ 600.000 de locuitori, are 3 voturi electorale. Dacă alocarea ar fi proporțională, California, cu o populație de aproxmiativ 37 de milioane de locuitori, ar trebui să aibă în jur de 180 de voturi electorale. California are însă doar 55 de voturi electorale, deci votul unui cetățean din California are o influență de aproape 4 ori mai mică decât cea a cetățenilor din Wyoming. Colegiul Electoral oferă putere atât statelor swing, cât și statelor cu o populație mică, predominant rurale, în defavoarea zonelor urbane cu o populație mare.

Swing states joacă astăzi un rol vital în alegerea președintelui Statelor Unite, care nu pare a se reduce în viitor. Evoluțiile demografice și politice par a indică însă către modificarea compoziției listei acestor state. Astfel, dacă Virginia și Colorado par a deveni state democrate, Gerorgia și Arizona, două state sigure pentru republicani, două state sigure pentru republicani, și Pennsylvania, Michigan și Wisconsin, state democrate până în 2016, încep să se apropie de statutul de swing states.

Viitorul Colegiului Electoral

Criticile aduse Colegiului Electoral, de la lipsa de reprezentare democratică a câștigătorului, până la diminuarea motivației de a vota a unor alegători, nu sunt unele noi. De fapt, ele au fost la un moment dat aproape de a aduce schimbări acestui sistem de alegeri prezidențiale. După ce Richard Nixon a câștigat alegerile din 1968 împotriva democratului Hubert Humphrey, cu 301 voturi electorale, față de 191, multe voci au criticat Colegiul Electoral, întrucât diferența dintre cei doi candidați a fost de numai 500.000 de voturi (43,5% la 42,9% din votul popular). În aceste condiții, democrații din Congres au inițiat un proiect legislativ de modificare a Colegiului Electoral, printr-un amendament constituțional. Noul sistem ar fi fost mai simplu: un candidat la președinție și vicepreședintele său câștigau alegerile dacă se clasau pe primul loc și obțineau peste 40% dintre voturi. Dacă niciun candidat nu obținea peste 40% dintre voturi, se organiza un al doilea tur, cu candidații clasați pe primele două locuri. Camera Reprezentanților a aprobat cu peste 80% din voturi acest amendament, care a rămas însă blocat în Senat, acolo unde statele mai mici au mai multă putere, întrucât fiecare stat are doi senatori. Senatorii mai multor state s-au opus amendamentului, temându-se că acesta va diminua din puterea și influența statelor lor și folosind diverse proceduri parlamentare au reușit să amâne definitiv un vot al amendamentului. Astfel, amendamentul Bayh–Celler, numit după parlamentarii care l-au propus, a rămas în istorie dreptul ultimul efort legislativ serios de modificare a Colegiului Electoral.

Cum Constituția Statelor Unite cere ca orice amendament să fie aprobat de cel puțin trei sferturi dintre state (astăzi este necesar votul a 38 de state), astăzi este greu de crezut că un astfel de amendament ar mai putea fi aprobat. Dacă luam în calcul și polarizarea politică din SUA și faptul că un asemenea amendament ar favoriza probabil unul dintre cele două partide (democrații au câștigat votul popular în 6 din ultimele 7 alegeri prezidențiale, iar evoluțiile demografice – creșterea numărului de cetățeni americani care fac parte din grupuri etnice minoritare – favorizează Partidul Democrat), amendarea Constituției devine aproape imposibilă.

Singurul mod de schimbare a actualului sistem este o inițiativă care dorește să transforme Colegiul Electoral într-o simplă confirmare a votului popular. Este vorba de Convenția Interstatală pentru Votul Popular Național – CIVPN (National Popular Vote Interstate Compact). Aceasta reprezintă un acord între mai multe state americane, care se angajează să acorde voturile lor electorale acelui candidat care câștigă votul popular, indiferent de procent sau de statele câștigate. Convenția va intra în vigoare odată ce este semnată de state care cumulează împreună 270 de voturi, adică majoritatea necesară pentru a câștiga Colegiul Electoral. În acel moment, candidatul care va câștiga cele mai multe voturi, va obține automat toate cele 270 de voturi ale acestor state, indiferent de scorul pe care l-a înregistrat în cadrul alegerilor din aceste state. Convenția este însă departe de pragul de 270 de voturi, fiind momentan semnată de doar 10 state și Districtul Columbia, care însumează împreună 165 de voturi electorale. Numărul mare de voturi electorale se datorează semnării sale de către California, New York și Illinois, trei dintre cele mai populate cinci state americane. Este important de punctat însă că în cei 10 ani de la redactarea sa, toate cele 10 state, alături de Washington D.C., care au semnat convenția sunt state democrate, niciun stat dominat de republicani nefăcând parte din această convenție. Cât timp doar statele democrate vor semna această convenție, intrarea sa în vigoare rămâne improbabilă.

Statele care au adoptat sau dezbat adoptarea Convenția Interstatală pentru Votul Popular Național, la sfârșitul anului 2016
Statele care au adoptat CIVPN, ... +
Statele care au adoptat CIVPN, cu verde închis, și statele care dezbăteau adoptarea CIVPN, la sfârșitul anului 2016 -

Victoria lui Donald Trump, cuplată cu numărul mare de voturi (aproximativ 3 milioane) care îl desparte de Hillary Clinton, a generat multe critici și multe dezbateri despre Colegiul Electoral, acestea provenind însă, aproape în totalitate, din tabăra democrată. Cum victoria republicanului George W. Bush, în 2000, a fost la rândul ei făcută posibilă de Colegiul Electoral, Partidul Republican nu are motivația de a participa la posibila înlocuire a acestui sistem. În lipsa acestei participări, sistemul constituțional al SUA face imposibilă renunțarea la Colegiul Electoral. Repetarea situației din 2016 și în viitor, în special dacă va defavoriza în viitor Partidul Republican, ar putea duce la inițierea unui proces de modificare a sistemului electoral prezidențial al SUA.

Colegiul Electoral, în ciuda imperfecțiunilor și controverselor sale, rămâne o instituție unică a Statelor Unite, care va determina și în deceniile viitoare câștigătorul alegerilor prezidențiale. Deși în mulți ani rolul său este unul minor, unele excepții, precum cele din 2000 și 2016, scot la iveală rolul vital și controversat al acestei instituții, care stă la baza alegerilor prezidențiale din Statele Unite ale Americii.

Referințe

1. Folosirea votului popular pentru alocarea electorilor a devenit o practică răspândită tocmai în secolul al XIX-lea, inițial multe state alocând aceste voturi prin intermediul legislaturii locale.

2. Alexander Hamilton argumenta în articolul Federalist No. 68, din cadrul seriei de articole Federalist Papers, scrise de unii dintre Părinții Fondatori ai SUA, că membrii Colegiului Electoral au dreptul să își formeze propria opțiune privind cea mai bună opțiune pentru președinție, putând uneori să întoarcă votul popular, dacă un demagog autoritar a câștigat simpatia poporului. Altfel spus, electorii nu ar fi obligați să aleagă o anumită persoană. Cele mai multe state au implementat legi care pedepsesc electorii care nu votează pentru candidatul pentru care au promis că vor vota, însă constituționalitatea acestor legi nu a fost niciodată dezbătută de Curtea Supremă a Statelor Unite. De-a lungul istoriei, s-a întâmplat ca unii electori să nu urmeze votul popular, aceștia fiind cunoscuți sub numele de faithless electors. În total au fost peste 150 de astfel de cazuri, dar niciunul nu a condus la modificarea rezultatului votului.

3. În primele decenii după înființarea Statelor Unite, unele state alegeau electorii prin intermediul legislaturii locale, fără un vot populat pentru alegerea președintelui. Astfel creștea probabilitatea ca persoana care a câștigat votul popular (la alegeri participând oricum un segment redus al populației, întregi categorii, precum femeile sau sclavii neavând drept de vot) să nu devină președinte, întrucât existau alte state care puteau acorda voturile lor electorale altui candidat, în absența unui vot popular pe care acesta să-l câștige. De exemplu, la alegerile din 1824, 6 dintre cele 24 de state ale SUA nu au organizat un vot popular, electorii aferenți fiind aleși de legislatura fiecărui dintre cele șase state.

Despre autor:

Articolele publicate sub numele de RISAP sunt articole scrise de echipa de cercetători și analiști ai RISAP.

Comenteaza