AIIB și viitorul relațiilor România-China

RISAP | 28 septembrie 2016
Siglă AIIB aflată în fața ... +
Siglă AIIB aflată în fața sediului băncii, în Beijing -

Guvernul României a decis aderarea țării la Banca Asiatică pentru Investiții în Infrastructură (Asian Infrastructure Investment Bank – AIIB). Decizia a fost luată prin aprobarea unui memorandum în cadrul ședinței de guvern de pe 24 august, urmând ca ministrul finanțelor să trimită către AIIB o scrisoare oficială care să exprime interesul României pentru aderare. Prim-ministrul Dacian Cioloș a reiterat interesul României de a adera la AIIB în cadrul discursului pe care l-a ținut la Ambasada Republicii Populare Chineze, la recepția oferită cu ocazia zilei naționale a Chinei.

Luând în calcul exemplul celorlalte țări europene care au dorit să adere, România va fi cu siguranță admisă în cadrul AIIB. Dar ce este AIIB, ce a motivat decizia Guvernului și ce beneficii va avea țara noastră?

Banca Asiatică pentru Investiții în Infrastructură: o inițiativă chineză de anvergură

Banca Asiatică pentru Investiții în Infrastructură reprezintă o inițiativă chineză, făcută publică în anul 2013. Ideea unei astfel de bănci a fost propusă de unii cercetători chinezi de mai mulți ani, dar ea a devenit realitate datorită actualei administrații a președintelui Xi Jinping, care a pus în mișcare și planul One Belt, One Road (OBOR) de refacere a Drumului Mătăsii, atât pe cale terestră, cât și maritimă. Deși unii văd AIIB ca fiind un mecanism de implementare a proiectului OBOR, cele două inițiative sunt diferite, lucru ilustrat și de componența AIIB: în timp ce OBOR este un proiect destinat strict Asiei, Europei și Africii, AIIB acceptă orice stat, printre membri numărându-se și Brazilia.

AIIB a fost înființată pentru a umple golul finanțării infrastructurii în Asia. Cel mai mare continent al lumii are o nevoie acută de infrastructură, iar actualele bănci de dezvoltare regională, precum Banca Asiatică pentru Dezvoltare (Asian Development Bank – ADB), nu fac față acestei nevoi. Cum China deține vaste resurse financiare, AIIB prezintă o oportunitate pentru redirecționarea acestor resurse către proiecte asiatice de infrastructură. Fiind o bancă, fondurile nu vor fi oferite sub formă de ajutor, ci sub formă de împrumuturi, însă la dobânzi mai mici decât cele pe care statele asiatice le-ar putea obține în sectorul privat.

Motivația Chinei a ținut însă și de dezamăgirea acesteia față de actuala arhitectură financiară globală, în frunte cu FMI și Banca Mondială, instituții dominate de țările vestice. Reformele din ultimii ani, susținute de China, nu au produs rezultatele dorite, iar liderii de la Beijing sunt dornici să crească profilul internațional al Chinei. Înființarea unei noi bănci de dezvoltare era soluția cea mai simplă, iar planul pare a fi avut succes. Deși, inițial, SUA s-a opus AIIB și a încercat să-și convingă aliații să rămână în afara organizației, ridicându-se semne de întrebare legate de standardele organizației (standardele de mediu, sociale sau politice care determină decizia de acordare a unui împrumut), astăzi aproape toate țările importante sunt membre: de la Marea Britanie, Franța și Germania, la Coreea de Sud, Canada și Australia. Doar SUA și Japonia au rămas în afara AIIB, în timp ce organizațiile internaționale, precum Banca Mondială sau ADB au anunțat că vor colabora cu AIIB în anumite proiecte.

AIIB este deci o bancă destinată investițiilor în infrastructura din Asia. De aceea, marea majoritate a membrilor săi sunt țări asiatice, cărora li se alătură cele mai dezvoltate țări vestice, care au suficiente resurse pentru a oferi împrumuturi în Asia.

România și AIIB – o romanță târzie

Decizia luată de Guvernul României vine la un an și jumătate după data limită de stabilire a membrilor fondatori. Majoritatea statelor din vestul Europei, cărora li s-a alăturat Polonia, și-au făcut publică intenția de a adera la AIIB încă din martie 2015, devenind astfel membri fondatori. România a ezitat însă atunci să adopte o poziție, rămânând în afara proiectului. Până acum, nu este clar care au fost motivele care au determinat Guvernul să rămână în afara AIIB pentru tot acest timp, dar nici cele care au convins în mod decisiv Guvernul să anunțe intenția de aderare la AIIB.

Ministerul Finanțelor a răspuns unei cereri de informare a RISAP, identificând câteva dintre aceste motive. Inițial, România a avut unele temeri legate de standardele în domeniul dezvoltării internaționale. Guvernul a fost însă convins de respectarea standardelor după semnarea de către AIIB a documentelor statutare și a unor parteneriate cu instituții financiare deja existente, precum Banca Mondială, Banca Europeană pentru Investiții (European Investment Bank – EIB) sau ADB. De asemenea, a contat faptul că 14 dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene au aderat la AIIB – un semn de credibilitate al acestei instituții. România a decis astfel, în urma unor tatonări, să înceapă negocierile pentru aderare.

În cadrul acestor negocieri se va determina și contribuția financiară pe care România va trebui să o aducă la capitalul băncii, folosit pentru împrumuturile acordate. La momentul anunțării AIIB, acest subiect ridica anumite probleme: investițiile finanțate ar fi trebuit să fie doar pe teritoriul Asiei. Altfel spus, România ar fi contribuit, dar nu putea accesa aceste fonduri. Acesta a fost, poate, principalul motiv care a stat la baza reticenței Guvernului de a adera la AIIB încă de anul trecut. În acest caz, aderarea la AIIB nu ar fi fost neapărat o decizie foarte bună, întrucât nu ar fi ajutat în mod direct România.

Dar dacă la început AIIB nu părea a investi în țările din afara Asiei, de ce ar fi dorit o țară europeană să adere? Cel mai altruist motiv este legat de dorința țărilor dezvoltate, cu resurse financiare, de a contribui la dezvoltarea Asiei. Însă, la baza unei astfel de decizii pot sta și alte două motive mai puțin altruiste.

Primul îl reprezintă dorința de a întări relațiile cu China. Marea Britanie a fost prima mare țară europeană care a anunțat că va adera la AIIB, în martie 2015, deschizând poarta tuturor celorlalte state importante din Europa. De ce au fost britanicii primii, în ciuda faptului că SUA a pus multă presiune pe Londra pentru a menține Marea Britanie în afara AIIB? Deoarece fostul guvern Cameron s-a concentrat foarte mult pe îmbunătățirea relațiilor Marii Britanii cu China, iar aderarea la AIIB se dorea a fi declarația sincerității Londrei în acest sens. Se spera că Marea Britanie va beneficia de pe urma gratitudinii chineze, Londra putând deveni principalul centru offshore de tranzacționare a renminbului, moneda Chinei. La doar șase luni distanță, în octombrie 2015, președintele chinez Xi Jinping a vizitat Marea Britanie, proclamând o „eră de aur” a relațiilor sino-britanice și anunțând acorduri bilaterale de peste 60 de miliarde de dolari. Se pare că aderarea la AIIB a adus beneficiile dorite.

Această mentalitate a stat probabil la baza deciziei celorlalte țări europene, în special a Poloniei, de a adera la AIIB. Toate capitalele europene își doresc să atragă investiții chineze, iar aderarea la AIIB reprezenta un pas în acest sens. Prin aderarea europenilor, China obținea beneficiul creșterii reputației AIIB: dintr-o dată, nu mai era doar banca unor state asiatice în curs de dezvoltare, ci o adevărată instituție internațională, cu membri pe cinci continente. Percepția era că Beijingul va răsplăti țările care i-au stat alături în proiectul AIIB, deși nu a existat niciun acord bilateral în acest sens. Important era, însă, ca susținerea față de AIIB să vină la momentul potrivit, atunci când inițiativa era la început.

Întâlnire AIIB
Prima întâlnire anuală a AIIB +
Prima întâlnire anuală a AIIB -

Un alt motiv care a fundamentat decizia unor state a fost dorința de a crește șansele companiilor lor de a obține contracte finanțate de AIIB. De exemplu, prin aderarea Franței la AIIB crește probabilitatea ca o companie franceză să câștige un contract de construire a unei autostrăzi în Uzbekistan.

Aceste două argumente nu se mai aplică însă foarte bine și în cazul României, o țară care are nevoie de investiții în infrastructură și nu are fondurile necesare pentru a investi în infrastructura altor țări. România nu deține multe companii capabile să câștige și să implementeze proiecte de infrastructură finanțate de AIIB. De asemenea, România a pierdut primul val de aderare la AIIB, când ar fi putut impresiona China. Aderarea României nu va aduce beneficii economice companiilor din țara noastre, dar e posibil să aducă un alt fel de beneficiu României. Ajungem astfel la un alt motiv, care este legat de relația cu China. Acesta este și cel mai convingător motiv, care scoate însă în evidență lipsa de viziune a politicienilor români. Prin aderarea la AIIB, România va întări relația sale cu China, deschizând drumul către participarea la proiectul de refacere a Drumului Mătăsii, One Belt, One Road. Aderarea la AIIB este o declarație de încredere politică.

Dar de ce ar mai fi impresionată China de un stat european nu foarte important care dorește să între în AIIB la peste un an de la înființare? Banca a fost deja pusă pe picioare, China a demonstrat că este capabilă să înființeze o organizație internațională de amploare, reputația AIIB a fost deja întărită de participarea vecinilor noștri vestici. România nu aduce nimic în plus și este greu de văzut de ce Beijingul ne-ar recompensa gestul în vreun fel. Dacă România ar fi fost prima țară europeană, în martie 2015, sau măcar printre primele țări care au anunțat că doresc să adere la AIIB, dacă România ar fi deschis seria țărilor europene care au făcut acest pas, atunci probabil chiar am fi ieșit în evidență în ochii Chinei. Un asemenea gest ar fi fost probabil răsplătit, poate nu cu zeci de miliarde de dolari, dar măcar cu câteva investiții în economia românească, precum a primit în ultima vreme Cehia (țară care și-a întărit relațiile cu China, dar nu a aderat încă la AIIB).

Din păcate, pentru China, decizia României vine cu 18 luni prea târziu. În acest moment, ea nu mai are nicio valoare pozitivă pentru Beijing. Motivația a fost probabil una inversă: ar fi imposibil să întărim relațiile cu China fără a lua parte la AIIB sau OBOR. Astfel, am aderat la AIIB și pentru că ne-am dat seama cât ar afecta absența noastră relațiile sino-române. Beneficiul este că relațiile cu China își vor putea continua progresul lent, fără vreun catalizator brusc. Deși dintr-un anumit punct de vedere, lipsa de acțiune a Guvernului în prima parte a anului trecut poate fi explicată (inexistența unor certitudini privind investițiile în afara Asiei), aceasta a relevat și lipsa de perspectivă a guvernului de atunci, ratându-se oportunitatea de a participa ca membru fondator și de a da tonul celorlalte state europene.

Speranțe la orizont: AIIB pentru România

Conform Ministerului Finanțelor, în urma unei decizii a Comitetului Director al AIIB, comitetul de investiții al băncii va putea finanța și proiecte situate în afara Asiei, atât timp cât ele contribuie la interconectarea regiunii, având un impact transnațional. Acest lucru schimbă complet ecuația aderării la AIIB: aceasta are acum argumente economice concrete, nu doar beneficii de imagine sau încredere politică. Aderarea la AIIB deschide posibilitatea finanțării unor proiecte românești cu aceste fonduri.

Trebuie însă să menținem o doză de realism. Regiunea țintă a AIIB este Asia, deci cele mai multe fonduri se vor îndrepta către aceasta. Probabil România nu va accesa fonduri mai mari de câteva sute de milioane de dolari sau poate 1-2 miliarde, pentru un proiect mai complex. Aceste proiecte vor fi însă foarte selective, fiind necesar un impact regional. Un exemplu de proiect atractiv ar putea fi modernizarea și extinderea Portului Constanța sau legarea pe cale feroviară sau rutieră a acestui port de granița noastră de vest.

Întâlnirea dintre prim-ministrul Dacian Cioloș și premierul Li Keqiang cu ocazia summitului ASEM
Întâlnirea dintre prim-ministrul Dacian Cioloș ... +
Întâlnirea dintre prim-ministrul Dacian Cioloș și premierul Li Keqiang, cu ocazia summitului ASEM din Mongolia -

Aderarea la AIIB pare totuși că vine perfect sincronizată. După întâlnirea prim-ministrul Dacian Cioloș cu premierul chinez, Li Keqiang, din Mongolia, cu ocazia summitului ASEM (Asia Europe Meeting) și doar cu câteva luni înainte de Summitul China-CEE, de la Riga, România pare că dorește să scoată din letargie relațiile China-România. Astfel, chiar dacă aderarea la AIIB a fost relativ tardivă și puțin discutată în România, ea oferă premisele îmbunătățirii relațiilor cu statul chinez – relații ce merită și necesită la maximum eforturile Guvernului, cât și pe cele ale populației României.

Cu toate aceste puncte pozitive, decizia ar fi necesitat și o dezbatere publică, ținând cont de sumele implicate. De asemenea, comunicarea cu publicul a fost extrem de deficitară, fiind necesar ca Guvernul să facă publice mai multe informații legate de negocierile cu AIIB și beneficiile implicate de aderare. Cum decizia aderării va avea nevoie de acordul Parlamentului, este important ca alegătorii să fie mai bine familiarizați cu ce reprezintă AIIB și care este implicarea României. Iar aderarea la AIIB poate fi susținută prin prisma numeroaselor beneficii aduse. Această decizie reprezintă un pas înainte în relațiile cu China și putem spera că vom vedea unele rezultate la Summitul de la Riga, deși experiențele din trecut nu sunt încurajatoare. Rămâne însă problematic faptul că România a irosit o oportunitate foarte bună, prin neaderarea timpurie la AIIB. Milioanele investite în AIIB ar fi putut fi justificate și mai ușor dacă România ar fi dat tonul pentru celelalte țări europene. Astăzi, România a rămas la capătul cozii țărilor europene care bat la ușa Beijingului pentru a obține investiții chineze. Poate că Guvernul a învățat totuși o lecție, iar deciziile legate de proiectul One Belt, One Road vor fi diferite.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
| 28 septembrie 2016|Categories: Economie, Geopolitică, România-Asia|Tags: , , , |0 Comentarii

Despre autor:

Articolele publicate sub numele de RISAP sunt articole scrise de echipa de cercetători și analiști ai RISAP.

Comenteaza