Alegerile prezidențiale din SUA: a început lupta pentru putere

Andrei Lungu | 10 februarie 2016
Candidații republicani și democrați pentru ... +
Candidații republicani și democrați pentru funcția de președinte al SUA. -

În Statele Unite au debutat alegerile preliminare în cadrul Partidului Republican și al celui Democrat, pentru nominalizarea unui candidat la președinția SUA. Votul din Iowa de la începutul lunii februarie a fost startul oficial al cursei pentru Casa Albă. Vă vom prezenta principalii candidați din ambele partide și pozițiile lor.

În cazul alegerilor prezidențiale, procesul electoral al Statelor Unite este puțin diferit față de cel din alte țări democratice, dar bine înrădăcinat în tradiția politică americană. Fiecare dintre cele două partide principale, Partidul Democrat și Partidul Republican, își alege candidatul pentru președinție în cadrul unor alegeri preliminare (primary elections) în care fiecare stat și teritoriu al Uniunii își exprimă preferința pentru un anumit candidat. Procesul alegerilor preliminare durează aproape cinci luni și se încheie cu o convenție națională, unde fiecare stat trimite o serie de delegați care susțin candidații care au primit cele mai multe voturi în cadrul alegerilor preliminare din acel stat. Numărul de delegați aferent fiecărui stat este relativ proporțional cu populația statului respectiv (în realitate, regulile prin care se acordă delegați fiecărui stat și teritoriu sunt destul de complicate și diferă între cele două partide; dar, în general, cele mai populate state, precum California, Texas, New York, vor avea și cei mai mulți delegați), dar fiecare stat în parte poate alege dacă acești delegați sunt atribuiți proporțional cu voturile (astfel încât toți candidații care au primit suficiente voturi primesc cel puțin un delegat) sau îi sunt atribuiți complet celui situat pe primul loc.

Fiecare candidat adună astfel delegați, unii dintre aceștia concentrându-se mai mult pe anumite state cheie și ignorând acele state unde consideră că nu au o susținere populară suficient de puternică. Dar, la final, în cadrul convenției, un candidat poate deveni nominalizarea partidului său doar dacă este susținut de peste 50% din totalul delegaților. De cele mai multe ori, în acest stagiu al procesului electoral fie a rămas un singur candidat viabil, toți ceilalți retrăgându-se din cursă, fie a devenit clar cine deține majoritatea delegaților. Se întâmplă însă uneori ca în convenție să ajungă doi sau mai mulți candidați cu un număr asemănător de delegați, astfel încât nu există niciun câștigător clar. În acest caz, după prima rundă de vot, în care nimeni nu obține majoritatea, începe lupta din spatele cortinei. Această situație poartă numele de brokered convention și a avut loc pentru ultima dată în 1952, când Partidul Democrat l-a nominalizat pe Adlai Stevenson, care avea să piardă alegerile în fața lui Dwight D. Eisenhower. Ultimul candidat ales în cadrul unei brokered convention care a devenit președintele Statelor Unite a fost Franklin D. Roosevelt, în 1932 (în vremea aceea, însă, un candidat avea nevoie de două treimi dintre delegați pentru a obține nominalizarea Partidului Democrat). În cazul în care niciun candidat nu obține o majoritate în primul tur, unii delegați (în funcție de regulile stabilite de conducerea partidului din statul din care provin) vor putea să își schimbe candidatul susținut în cel de-al doilea tur. Astfel, rezultatul votului popular nu mai contează, devenind importantă susținerea pe care fiecare candidat o are între delegații prezenți la convenție (altfel spus, susținerea acordată de aparatul de partid). Teoretic, ar putea fi nominalizat chiar și o persoană care nu a participat în cadrul votului popular preliminar, însă acest scenariu este unul extrem de improbabil. Totuși, ideea unei brokered convention a fost discutat în ultima vreme din cauza numărului mare de candidați din Partidul Republican, existând posibilitatea ca niciunul dintre aceștia să nu obțină o majoritate clară. De partea cealaltă, în Partidul Democrat, unde alegerile s-au transformat acum într-o cursă cu doar doi candidați, ar putea există de asemenea un astfel de deznodământ, acest scenariu nefiind însă la fel de discutat de mass-media americană.

În cazul Partidului Republican, sunt necesari 1237 de delegați din totalul de 2472 de delegați pentru a câștiga nominalizarea partidului la președinția SUA. În cazul Partidului Democrat, sunt necesari 2382 de delegați dintre cei 4763 care vor fi prezenți la convenție. În cadrul Partidului Democrat, un rol important îl joacă și „superdelegații” (superdelegates), membri de marcă ai partidului care sunt liberi să aleagă singuri pe cine vor susține la convenție. Și Partidul Republican are astfel de superdelegați (fiecare stat trimite la convenție trei delegați care sunt liberi să voteze pentru oricine doresc), însă termenul este folosit mai rar în cazul lor. Anul acesta, vor fi aproape 700 de superdelegați prezenți la convenția din Philadelphia a Partidului Democrat, aproape 15% din totalul delegaților cu drept de vot. Astfel, pe lângă votul popular, va fi foarte importantă și susținerea acordată de partid.

Încă de la începutul lui 2015, cele două curse erau conturate într-un mod simplu: Hillary Clinton era favorita imbatabilă a Partidului Democrat, iar Partidul Republican avea un număr nemaiîntâlnit de candidați, de la personalități TV, la foști guvernatori și actuali senatori. În total, au fost 17 candidați considerați serioși în cadrul Partidului Republican. Din cauza numărului mare de candidați, dezbaterile organizate de televiziuni au trebuit să fie separate în două evenimente, unul pentru candidații principali și un altul pentru cei care obțin doar 1-3% în sondaje. Mulți au criticat la acel moment acest sistem, susținând că o distribuție aleatoare ar fi fost mai corectă, dar televiziunile au ignorat aceste propuneri. Au apărut totuși cazuri în care un candidat care a avut o prestație bună în cadrul unei dezbateri secundare a început să crească în sondaje, apărând mai târziu pe scena dezbaterii principale.

Încetul cu încetul însă, din motive precum lipsa resurselor financiare sau recunoașterea imposibilității de a genera suficientă susținere, unii candidați și-au suspendat campania prezidențială. Primul a fost Rick Perry, fostul guvernator al Texasului, care a fost urmat de Scott Walker, guvernatorul din Wisconsin, guvernatorul Bobby Jindal, ai cărui părinți au imigrat din India, senatorul Lindsey Graham, care își concentrase campania pe necesitatea luptei militare anti-ISIS și fostul guvernator al New York-ului, George Pataki.

Primul stat care a votat a fost Iowa, unde procesul electoral a luat forma unui caucus, fiind diferit față de un vot tradițional, în care alegătorii vin într-o secție de vot doar pentru a pune ștampila pe numele unui candidat. În cadrul unui caucus, procesul electoral durează mai mult de o oră, implicând discursuri, încercări de persuasiune din partea reprezentanților fiecărui candidat și chiar deplasarea alegătorilor într-un anumită zonă a sălii pentru a se grupa în jurul reprezentantului candidatului pe care aceștia îl susțin (această procedură a fost aplicată de Partidul Democrat). Din cauza procedeului atipic, participanții la caucus-ul din Iowa tind a fi membrii activi de partid, acest lucru influențând rezultatul final. Acestui aspect i se adaugă și faptul că Iowa este un stat mai conservator, iar dreapta religioasă are o influență importantă în Iowa în cadrul Partidului Republican. De aceea, candidații republicani considerați a fi mai de centru și mai apropiați aparatului de partid de la Washington tind a înregistra rezultate mai slabe în Iowa, uneori alegând să abandoneze campania în acest stat.

Alegerile preliminare din Iowa au fost câștigat de Ted Cruz, în cazul Partidului Republican și de Hillary Clinton, în cazul Partidului Democrat. Din cauza rezultatelor proaste obținute în Iowa, au decis să își suspende campania trei candidați republicani: fostul senator Rick Santorum, care câștigase alegerile preliminare din Iowa în 2012, fostul pastor și guvernator Mike Huckabee, care câștigase alegerile preliminare din Iowa în 2008 (amândoi fuseseră în acei ani favoriții dreptei religioase, al cărei vot nu au mai reușit să îl obțină anul acesta) și senatorul Rand Paul, urmașul tatălui său, Ron Paul la conducerea facțiunii libertariene a Partidului Republican. În Partidul Democrat, fostul guvernator Martin O’Malley și-a suspendat și el campania, lăsându-i pe Hillary Clinton și Bernie Sanders singurii candidați.

New Hampshire a fost al doilea stat care a votat și care a organizat un proces electoral normal. Aici, Bernie Sanders a reușit să o învingă pe Hillary Clinton cu 60% la 38%, o înfrângere zdrobitoare pentru cea care trebuia să fie favorita cursei democrate. În Partidul Republican, Donald Trump a obținut 35% dintre voturi, urmat la mare distanță de John Kasich cu 15,8%, Ted Cruz cu 11,7% și Jeb Bush cu 11%. Din cauza rezultatelor slabe înregistrate, atât Chris Christie (7,4%), cât și Carly Fiorina (4,1%) au decis să își suspende campania prezidențială, amândoi bazându-și strategia pe rezultate pozitive în New Hampshire.

Înaintea alegerilor din  New Hampshire rămăseseră opt candidați republicani importanți și doi candidați democrați. Aceștia sunt diferențiați nu doar de personalitățile și trecutul lor, cât și de politicile pe care le propun.

Partidul Republican

Ted Cruz

Ted Cruz

Actual senator al statului Texas, cel mai mare stat republican, Ted Cruz și-a început mandatul de senator în 2013, fiind un candidat al facțiunii de dreapta Tea Party, care a luat naștere ca o mișcare de opoziție față de politicile președintelui Barack Obama și față de o percepută lipsă de opoziție a liderilor republicani de la Washington față de Partidul Democrat. Cruz, avocat cu studii la Harvard, și-a început însă cariera politică fiind un membru al aceleiași elite republicane de la Washington, lucrând în anul 2000 pentru campania electorală a lui George W. Bush. După cum o indică și numele, tatăl lui Cruz este de origine latino-americană, fiind născut în Cuba și sosind în SUA ca student. Acesta a obținut apoi azil politic în SUA și s-a căsătorit cu mama lui Cruz, cetățean american. Cruz s-a născut însă în Canada, un aspect care a fost anul acesta exploatat de un contracandidat, Donald Trump. Trump, care îl acuzase în trecut și pe Obama că nu s-ar fi născut în SUA și că nu este eligibil pentru funcția de președinte, a ridicat problema locului de naștere a lui Cruz în ultimele luni. Conform acestei teorii, Constituția nu îi consideră cetățeni naturali (natural-born citizen) decât pe cei născuți pe teritoriul Statelor Unite. Cum aceeași Constituție spune clar că doar un cetățean natural poate deține funcția de președinte al țării, Trump a concluzionat că Ted Cruz este vulnerabil. Conform acestuia, chiar dacă Curtea Supremă i-ar da dreptate lui Cruz, democrații ar avea un pretext cu care să îi conteste din punct de vedere juridic dreptul lui Cruz de a candida. Cruz a negat cu înverșunare că această problemă ar fi una reală, dar un număr restrâns de experți în drept constituțional au declarat că interpretarea lui Trump ar putea fi corectă. Alți experți au negat această interpretare, în timp ce Curtea Supremă a Statelor Unite nu s-a pronunțat niciodată asupra acestui subiect. Cruz a renunțat la cetățenia sa canadiană în 2014.

Ted Cruz și-a construi cariera și imaginea politică pe baza opoziției înverșunate față de Partidul Democrat și față de politicile de stânga. Cruz a militat de multe ori pentru blocarea bugetelor guvernamentale care nu sunt conforme principiilor conservatoare, chiar dacă acest lucru ar conduce la întreruperea activității guvernului federal, din lipsă de fonduri. Conducerea Partidului Republican, care nu a dorit ca partidul să apară în ochii alegătorilor ca fiind partea încăpățânată care refuză orice compromis, indiferent de consecințe, s-a opus acestor poziții ale lui Cruz. Au luat astfel naștere tensiuni între Cruz și republicanii din Washington, elita republicană având un oarecare dispreț față de acesta. Imaginea sa de persoană dificilă a fost întărită de declarații și atacuri ale fostului său coleg de cameră din perioada facultății.

Cruz dorește reducerea deficitului bugetar al SUA, eliminarea programului medical introdus de președintele Obama (cunoscut sub numele Obamacare, care a fost introdus inițial ca un termen derogatoriu de către republicani), oprirea imigrației ilegale și refuzarea acordării cetățeniei sau unui statut legal oricărei persoane care a sosit în mod ilegal pe teritoriul american. Acesta și-a exprimat opoziția și față de avort sau față de căsătoriile homosexuale, cât și susținerea față de dreptul de a deține arme. Cruz a lăsat politica externă pe planul doi, dar a militat pentru o politică dură anti-ISIS, promițând că va bombarda fără discriminare teritoriul controlat de ISIS.

Ted Cruz reușește să se prezinte ca un candidat anti-sistem și să combine atât votul dreptei religioase, cât și votul conservatorilor fiscali, care doresc reducerea cheltuielilor. Deși se bucură de susținere populară și are suficiente resurse financiare, Ted Cruz nu are susținerea elitelor republicane de la Washington, astfel încât va avea de dus o luptă grea împotriva aparatului de partid.

Donald Trump

Donald Trump

Cunoscutul miliardar și om de televiziune american a flirtat de multă vreme cu politica, însă nu și-a pus niciodată în aplicare planurile de a deveni președinte al Statelor Unite. A uimit lumea politica vara trecută când a anunțat că va intra în cursa prezidențială republicană. De-a lungul timpului, Trump a fost uneori catalogat ca fiind apropiat Partidului Democrat, în anii ’90 declarându-se ca fiind pro-avorturi și susținând unele restricții impuse vânzării de arme. Dar Trump a adoptat din prima poziții foarte radicale, care l-au catapultat în poziția de favorit al dreptei anti-sistem. În primele sale interviuri și conferințe de presă de la începutul campaniei, Trump s-a concentrat pe subiectul imigrației ilegale, hiperbolizând pericolul imigranților ce au venit în mod ilegal în SUA, acuzând Mexicul că a trimis peste graniță criminali și violatori, care nu au fost deportați de guvernul american.
Presa americană a concluzionat rapid că pozițiile extreme și declarațiile incendiare ale lui Trump îl vor descalifica, iar campania sa se va încheia după câteva luni. Dar, complet neașteptat, Trump a dominat aproape fiecare sondaj din luna iulie până azi, ajungând și la aproape 40% susținere în cadrul electoratului republican. Doar în luna noiembrie a fost pentru puțin timp depășit în sondaje de Ben Carson, a cărui susținere a decăzut însă la fel de repede precum a apărut.

Pe tot parcursul campaniei, Trump a continuat însă cu declarațiile incendiare, cu atacurile personale la adresa celorlalți contracandidați și cu propunerile ieșite din comun. După atacurile teroriste din Paris și San Bernardino, Trump a propus interzicerea accesului pe teritoriului SUA a tuturor musulmanilor, indiferent dacă este vorba de șefi de stat, directori de companii, refugiați sau simpli turiști. Din nou, cifrele sale din sondaje au rămas intacte. Trump a reușit să capteze atenția acelei porțiuni a electoratului care se teme de imigranți, de musulmani și de terorism. Trump s-a distanțat însă de toți ceilalți candidați republicani punând accentul și pe politici economice care să îi ajute pe săraci, susținând creșterea taxelor pe care trebuie să îi plătească unii americani bogați. Vorbind în continuu și despre modul cum SUA „nu mai câștigă în fața celorlalte state”, Trump a criticat guvernul și politicienii americani, adresând din nou temerile celor care au fost loviți de procesul de globalizare. Apelând la patriotism, cu sloganul „Make America great again”, folosit și de Ronald Reagan în 1980 și popularizat de șepcile lui Donald Trump, omul de afaceri s-a promovat ca fiind cel care, datorită modului în care a administrat afacerile sale de miliarde, este cel mai capabil să repornească motorul economiei americane.

Donald Trump nu s-a abținut deloc de la atacuri personale îndreptate nu doar împotriva celorlalți contracandidați, ci și inclusiv împotriva jurnaliștilor cu care nu este de acord, fiind faimos cazul disputei cu Megyn Kelly, moderatoarea dezbaterilor organizate de Fox News, un canal apropiat Partidului Republican. Această dispută a fost și la baza refuzului lui Trump de a participa la ultima dezbatere organizată înaintea alegerilor din Iowa, care a fost televizată de Fox News. Trump nu s-a sfiit nici de la propuneri care mergeau împotriva ortodoxiei politice americane. Fie că a cerut deportarea tuturor imigranților veniți ilegal în SUA, ceilalți candidați punând sub semnul întrebării cum ar putea fi deportate peste 10 milioane de persoane, fie că a cerut ca cetățenia americană să nu mai fie acordată automat copiilor care se nasc pe teritoriul american, chiar dacă majoritatea experților consideră că ar fi necesară amendarea Constituției pentru o asemenea modificare, Trump a conceput politici adresate electoratului său, indiferent de impactul acestora asupra preferințelor populației generale. Interesant este însă că în sondajele de până acum, deși ar pierde în fața unui democrat, Trump nu ar fi totuși învins pe atât de rău pe cât ar crede cei care îi analizează politicile. Capacitatea de a supraviețui a lui Trump a fost o adevărată minune politică, acesta nefiind afectat de nicio declarație pe care a făcut-o. Trump însuși a subliniat acest aspect în luna ianuarie, când a declarat că nu și-ar pierde susținătorii nici dacă ar omorî pe cineva.

Trump a fost în repetate rânduri acuzat pentru populismul său, pentru declarațiile incendiare, discriminatoare și uneori chiar rasiste, democrații criticându-l și comparându-l cu dictatori din istorie. Dar Trump a reușit să atragă atenția și susținerea unui segment al populației care nu se mai simte reprezentat de actualii politicieni. În acest electoral, dominat de conservatori fără studii superioare și cu venituri sub medie, se numără însă și independenți și democrați, cu care mesajul lui Trump rezonează. De fapt, cei care se auto-caracterizează ca fiind foarte conservatori reprezintă doar o parte mai mică a electoratului lui Trump. Acea dreapta foarte conservatoare este mai atrasă de Ted Cruz. Trump nu are nici aceeași susținere precum cea a lui Cruz din partea dreptei religioase, omul de afaceri nefiind cunoscut pentru pietatea sa.

Dar Trump este probabil adevăratul candidat anti-sistem. Spre deosebire de Ted Cruz, care are legături cu elita de la Washington, Trump nu este un politician predictibil. De fapt, el nici nu este un politician. Trump are legături cu politicieni, atât democrați, cât și republicani (Hillary Clinton a fost invitată la nunta lui Trump cu actuala sa soție, a treia la număr), dar din postura de om de afaceri care este prezent în mass-media americană de peste 30 de ani. Trump a obținut susținerea Sarahei Palin, candidata pentru funcția de vicepreședinte a partidului din 2008, dar aceasta a fost în ultima vreme mai degrabă o vedeta TV decât un politician respectabil și influent (Palin păstrează însă o influență importantă în cadrul facțiunii Tea Party, Ted Cruz declarând că nu ar fi putut deveni senator în 2013 fără susținerea acesteia). În rest însă, Trump stă și mai prost decât Ted Cruz când vine vorba de susținerea partidului. Elita republicană de la Washington se teme de Trump, conștientă fiind că acesta nu ar avea nicio șansă în alegerile din noiembrie, dar și de faptul că asocierea dintre pozițiile extreme ale lui Trump și Partidul Republican face rău acestuia din urmă. De aceea, deși Trump este liderul detașat al cursei când vine vorba de susținere populară și are suficiente resurse financiare pentru a-și continua campania până la convenție, partidul va face tot ce îi stă în putință pentru a-l învinge pe Trump. Iar în cazul unei brokered convetion, Trump ar fi pierzătorul, din cauza lipsei sale de susținere în rândurile partidului.

Marco Rubio

Marco Rubio

Aflat la primul său mandat de senator al statului Florida, Marco Rubio este uneori comparat cu Barack Obama. Situația sa este asemănătoare, fiind un tânăr senator aflat într-un moment de mare popularitate, care, prin candidatura sa, a intrat în competiție cu un nume mare al partidului – în cazul lui Obama era vorba de Hillary Clinton, iar în cazul lui Rubio este Jeb Bush, frate și fiu de președinți. Iar cei doi mai au ceva în comun: amândoi sunt membri ai unei minorități etnice. Marco Rubio este fiul unor imigranți cubanezi, etnia sa latino-americană fiind văzută de unii membrii ai Partidului Republican ca fiind șansa partidului de a atrage votul hispanic, pe care opoziția partidului față de imigranți l-a alungat de ceva ani. Dar Rubio, care la începutul mandatului său încercase – fără succes însă – reformarea sistemului de imigrație al țării (intenție criticată atunci de mulți reprezentanți ai dreptei anti-imigrație), a abandonat și el această poziție conciliatoare. Totuși, etnia sa ar putea câștiga o parte a votului hispanic, dorit atât de mult de elita politică republicană care tot încearcă să schițeze strategii câștigătoare pentru luna noiembrie. Faptul că Rubio vine din Florida, un stat important nu doar datorită populației sale numeroase, ci și datorită faptului că este încadrat în categoria de swing state (un stat care a votat în trecut și cu candidați republicani și cu candidați democrați, fiind astfel o necunoscută privind partidul căruia îi va acorda votul în luna noiembrie) este încă un argument care susține viabilitatea acestuia, considerându-se că în alegerile generale un candidat are avantajul „terenului propriu” în statul de origine. Dar până acolo, Marco Rubio se confruntă cu trista realitate că se află momentan pe locul trei în preferințele republicanilor din Florida, în urma lui Trump și Cruz.

Tot pe locul trei a încheiat Rubio și cursa din Iowa, însă rezultatul a fost de fapt o victorie. Sondajele îl plasau pe acesta la mare distanță de locul doi, dar în seara votului, Rubio a fost doar la mai puțin de un procent de Trump. A fost o adevărată explozie a popularității sale, iar Rubio a reușit să iasă în evidență în Iowa ca fiind câștigătorul clar al cursei pentru susținerea elitei republicane. Toți ceilalți pretendenți la acest titlu, Jeb Bush, John Kasich sau Chris Christie, au câștigat împreună mai puține voturi decât Rubio. Rubio a făcut însă o serie de gafe inexplicabile în dezbaterea de dinaintea alegerilor din New Hampshire, când a fost atacat de Chris Christie. Presa din SUA a criticat aspru prestația lui Rubio, declarându-l marele pierzător al campaniei. Iar efectul s-a văzut în New Hampshire, unde Rubio s-a clasat tocmai pe locul cinci, în spatele lui Jeb Bush și a lui John Kasich. Rubio a părut pentru câteva zile favoritul care ar putea uni elita republicană în jurul său, dar lucrurile s-au schimbat după seara dezbaterii.

Rubio a reușit, încetul cu încetul, să iasă de sub umbra lui Jeb Bush, cel care fusese considerat a fi mentorul său pe vremea când Rubio deținea funcția de președinte al parlamentului din Florida (Jeb Bush era pe atunci guvernatorul statului Florida). Între cei doi a început o luptă aprigă odată cu anunțarea candidaturii lui Rubio, întrucât ei se luptau pentru susținerea acelorași donatori, aceleiași elite republicane, cât și aceluiași electorat mai moderat, care preferă un candidat mai apropiat de centru, care ar putea câștiga în fața unui democrat. Decăderea lui Bush a facilitat ascensiunea lui Rubio, care are acum șansa să se prezinte ca cea mai viabilă opțiune a partidului în lupta împotriva lui Trump și Cruz. După New Hampshire însă, Bush a putut să afirme că cursa electoranlă a fost repornită, iar lupta dintre cei doi revine în prim-plan.

Rubio, membru al Comitetului pentru Relații Internaționale al Senatului, încearcă să se prezinte ca fiind un candidat bine pregătit în domeniul politicii externe. Pozițiile sale sunt în general tipice Partidului Republican, el având însă o lejeritate mai mare în abordarea subiectelor de politică externă (deși acest lucru nu îl face imun la gafe, într-o dezbatere recentă afirmând că Bernie Sanders ar fi mai bun pentru funcția de președinte al Suediei, care este o monarhie). Rubio, membru al comunității cubaneze din SUA, se opune normalizării relațiilor cu Cuba. De asemenea, el se opune acordului din domeniul nuclear semnat cu Iranul, dorind reintroducerea sancțiunilor.

Rubio a reușit totuși să lase impresia unui senator tânăr, energic, dar pregătit pentru funcția de președinte. Totuși, prestația sa din ultima dezbatere dinaintea votului din New Hampshire, când a fost atacat de Chris Christie, i-a adus multă publicitate negativă, tăind puțin din avântul acestuia. Rubio rămâne în continuare vulnerabil din prisma subiectelor cu care a mai fost până acum criticat, precum abuzul beneficiilor financiare pe care le-a avut în perioada când conducea parlamentul din Florida. Dar Rubio încearcă să se prezinte ca fiind un candidat pentru viitor, un candidat capabil să readucă măreția Statelor Unite, întocmai cu mottoul campaniei sale: A New American Century – un nou secol american.

Jeb Bush

Jeb Bush

Jeb Bush ar fi trebuit să fie Hillary Clinton al Partidului Republican. Fostul guvernator al statului Florida, care și-a petrecut ultimii ani în sectorul financiar, lucrând și pentru Lehman Brothers înainte de falimentul acestei bănci în 2008, Bush ar fi trebuit să strângă repede susținerea partidului și să devină favoritul acestor alegeri. Profitând nu doar de numele său, dar și de relațiile pe care familia sa le are în cadrul elitei republicane și de rețeaua de donatori și experți de campanie pe care celelalte două campanii Bush le-au folosit, Jeb era văzut ca fiind cel mai puternic candidat înainte de începerea sezonului dezbaterilor. Dar numele de Bush nu reprezintă un atu așa de mare în rândul votanților, iar Jeb a încercat să se distanțeze de acuzația că ar face parte dintr-o dinastie politică. Imaginea campaniei reprezintă un simplu „Jeb!” (Jeb este de fapt acronimul numelor sale: John Ellis Bush), iar Jeb a încercat la început să sublinieze faptul că nu este influențat de tatăl sau de fratele său. Totuși, subiectul războiului din Irak, pornit de fratele său în 2003, a fost unul foarte dificil, Jeb încercând să atingă echilibrul între a nu-și critica fratele și a încerca să pară diferit de acesta și capabil să recunoască faptul că războiul a fost, în final, o greșeală. Jeb a eșuat în această misiune, iar atacurile venite și din partea lui Rubio, cum că el reprezintă o parte din trecutul partidului i-au afectat imaginea. Odată cu intrarea în scenă a lui Donald Trump, care își făcuse un obicei din a-l ataca personal pe Bush, Jeb a început să scadă în sondaje. A ajuns astăzi să figureze cu mai puțin de 5% la nivel național, mulți întrebându-se dacă mai are vreo șansă.

Bush a abandonat Iowa, unde s-a clasat pe locul șase, cu doar 2,8% dintre voturi și și-a concentrat atenția pe New Hampshire, unde electoratul mai puțin conservator îi oferea mai multe oportunități. Bush a reușit să obțină un rezultat favorabil în New Hampshire, plasându-se pe locul patru, dar pe locul doi în cadrul luptei dintre candidații moderați. Acest rezultat îi oferă un impuls campaniei sale, dar statele ce urmează în calendarul electoral sunt conservatoare, iar cifrele lui Bush nu arată foarte bine.

Principalul atu al lui Jeb rămâne însă rețeaua de care dispune. Aceasta nu îi oferă doar susținerea elitei, ci și foarte multe fonduri, Bush având teoretic suficiente resurse de a rămâne în joc până la convenția din Cleveland, Ohio, din luna iulie. Dar dacă Jeb nu va reuși să atragă voturi și delegați, s-ar putea să fie nevoit până la urmă să-și recunoască înfrângerea și să fie presat de aceeași elită să îi lase calea liberă lui Rubio, în lupta acestuia cu Trump și Cruz.
Din punct de vedere al politicii externe, problema războiului din Irak a dominat campania lui Bush. În rest, acesta nu a ales poziții care să îl diferențieze în mod clar de ceilalți contracandidați. Dar Bush, care i-a adus în echipa sa pe mulți dintre foștii consilieri ai tatălui și fratelui său, a încercat să pară mai prezidențial decât ceilalți candidați, evitând pozițiile extreme. Din punct de vedere al politicilor interne, Bush este criticat de dreapta conservatoare pentru diverse poziții adoptate de-a lungul timpului, precum susținerea unui curriculum unic la nivel național. Jeb a încercat în repetate rânduri să se prezinte ca un conservator adevărat, amintind din acest punct de vedere de Mitt Romney în 2012, care se confruntase la rândul său cu această problemă și virase către dreapta, încercând să se promoveze ca fiind un politician conservator (a rămas memorabilă metafora pe care acesta a găsit-o atunci: „I was a severely conservative Republican governor” – Am fost un guvernator sever de conservator.)

Oricum, Bush nu are nici aceeași susținere ca Romney în rândurile moderaților, mulți considerând că el nu are multe șanse în fața lui Hillary Clinton. Din acest punct de vedere, Marco Rubio pare a sta mai bine în sondaje, deci el ar fi alegerea mai logică a celor care vor cu orice preț o victorie în noiembrie. Rezultatele din următoarele state vor fi vitale pentru Bush: cu fiecare delegat pierdut de el și câștigat de Rubio, va crește presiunea asupra lui Jeb, căruia îi lipsește o singură resursă: timpul.

John Kasich

John Kasich

John Kasich are o carieră politică atât de lungă încât este greu de înțeles cum atât de mulți oameni au uitat de el. A fost membru al Camerei Reprezentanților între 1983 și 2001, la finalul acestei perioade fiind șeful Comitetului Bugetului, având un rol central în reducerea deficitului bugetar în timpul președinției lui Bill Clinton și, după o pauză de 10 ani, a devenit în 2011 guvernatorul statului Ohio, un stat vital în cadrul alegerilor prezidențiale, datorită populației și statutului său de swing state. Dar lui Kasich i-a lipsit popularitatea în rândul republicanilor. El este probabil cel mai moderat candidat republican într-un an în care electoratul ambelor partide susține candidați cu poziții extreme.

În anii petrecuți în afara politicii, Kasich a fost analist politic pentru Fox News și a lucrat și pentru Lehman Brothers (un subiect care nu a fost adus în discuție nici în cazul său, nici în cazul lui Jeb Bush). Kasich a tot încercat să facă referințe către prima sa parte a carierei de politician, întrebându-se într-o dezbatere organizată la biblioteca Ronald Reagan, unde este prezentat și avionul Air Force One al președintelui Reagan, dacă nu cumva acesta fusese avionul în care zburase alături de Reagan. El a adus în discuție și acordul la care a ajuns în anii ’90 cu administrația Clinton pentru echilibrarea bugetului, un subiect drag conservatorilor. Dar aceeași conservatori se opun acum compromisurilor și negocierilor, lui Kasich fiindu-i dificil să atragă mulți susținători.

Fără îndoială, cel mai moderat și cel mai experimentat candidat republican, Kasich suferă într-o perioadă în care pozițiile extreme au devenit populare în ambele partide. El este printre puținii candidați care au declarat că nu va anula acordul semnat de administrația Obama cu Iranul (ceilalți doi au fost Jeb Bush și, poate în mod surprinzător, Donald Trump) conștient fiind că în 2017, când un republican ar putea veni la Casa Albă, Teheranul se va fi bucurat deja de toate beneficiile acestui acord, în timp ce SUA ar pierde susținerea pentru sancțiuni multilaterale. Poziția sa, deși realistă, este însă nepopulară. Astfel, Kasich, asemenea lui Bush, suferă de pe urma unor propuneri realiste și a unor poziții promovate ca fiind bazate pe ani de experiență.

Kasich și-a concentrat și el atenția pe New Hampshire, unde a reușit să obțină o victorie importantă, plasându-se pe locul doi, în spatele lui Donald Trump. Depășindu-i pe toți ceilalți patru candidați care se luptă pentru susținerea elitei republicane, Kasich a primit o perioadă de respiro. Dar, la fel ca Bush și Rubio, Kasich are nevoie de victorii pentru a demonstra că este capabil să strângă suficienți delegați până în luna iulie.

Ben Carson

Ben Carson

Fost medic neurochirurg, Ben Carson este singurul candidat de culoare al Partidului Republican. Născut în Detroit și școlit la Yale, Ben Carson a devenit faimos pentru realizările sale medicale, precum separarea a doi gemeni siamezi care erau legați în zona capului. Dar acesta a fost destul de distant față de scena politică, în anii ’90 schimbându-și afilierea de la Republican la Independent. După retragerea sa din profesia de medic în 2013, un an mai târziu a revenit în cadrul Partidului Republican, iar critica pe care a adus-o politicii de sănătate implementată de președintele Obama l-a transformat într-un lider al mișcării conservatoare. După un scurt periplu prin studiourile Fox News, Ben Carson a decis să candideze la președinție.

Fără relații politice sau o rețea bine închegată, campania acestuia nu părea a avea multe șanse. Dar Carson a provocat o mare surpriză: a devenit candidatul republican care a strâns cele mai multe donații. Cu suficiente fonduri, campania lui Carson a putut prinde viteză. Aceasta și-a atins apogeul mult prea devreme, în luna noiembrie, când pentru o foarte scurtă perioadă a reușit să-l detroneze pe Donald Trump de pe primul loc în sondajele naționale. De acolo, a început declinul. Se pare că Ben Carson a fost sabotat de problemele politicii externe. Fără experiență în acest domeniu și cu unele declarații mai ieșite din comun (Carson a susținut că China se implică în Siria, citând mai apoi, după ce afirmațiile sale au fost criticate, vânzări de armament către regimul Assad din deceniul trecut), neurochirurgul a început să-și piardă susținătorii în urma atentatelor din noiembrie din Paris și San Bernardino, când securitatea națională și lupta împotriva terorismului au revenit în prim-plan. Aflat pe teren minat, Carson și-a pierdut viabilitatea de candidat la președinție. Nu i-au fost de ajutor nici noi informații apărute în urma unor investigații jurnalistice, conform cărora povestea pe care Carson o promova despre copilăria sa este falsă. Carson a declarat în repetate rânduri că în copilărie, fiind crescut de o mamă singură și săracă, acesta era un copil rău, care nu se ferea de violență și la un moment dat era chiar să-și lovească mama cu un ciocan. Povestea devenea impresionantă prin prisma transformării sale, după ce a început să citească și să aplice învățăturile Bibliei, acesta ajungând student la una dintre cele mai mari facultăți americane, iar apoi un medic faimos în cadrul unui spital de renume, spitalul John Hopkins. Transformarea și ascensiunea lui Ben Carson au cucerit inimile multor conservatori, care vedeau în el un politician de culoare, opus ideologic lui Barack Obama. Lipsa de experiență fusese la început un avantaj pentru acestea, într-o campanie în care aproape toți principalii favoriți de la acel moment (Trump, Carson și Fiorina) nu aveau nicio experiență politică. Dar aura de candidat anti-sistem a fost până la urmă sabotată de lipsa sa de fermitate în problemele politicii externe.

El a rămas în cursă, fiind susținut de o parte a dreptei conservatoare. Electoratul lui se poate îndrepta însă destul de ușor către Ted Cruz, fapt demonstrat în Iowa, unde reprezentanții lui Cruz din secțiile de campanie au fost informați că Ben Carson ar urma să se retragă și au început să îi convingă pe votanții acestuia să îl aleagă pe Ted Cruz. În final, Cruz a reușit să îi ia fața lui Donald Trump, care l-a acuzat pe texan că a câștigat alegerile prin furt. Cruz și-a cerut scuze lui Carson pentru incident, dar a dat vina pe reportajul CNN. CNN a declarat în schimb că nu a propagat niciodată informația conform căreia Carson își va suspenda campania, ci doar faptul că acesta nu va zbura din Iowa direct în New Hampshire.

Având în continuare suficiente fonduri pentru a rămâne în cursă, Carson nu se află sub presiunea de a-și suspenda campania. Dar lipsa unor rezultate mai consistente în statele conservatoare ce vor urma în campanie s-ar putea să îl convingă să renunțe la aspirațiile sale. Cel care ar câștiga cel mai mult de pe urma unei astfel de decizii ar fi Ted Cruz, a cărui strategie de a atrage pe nedrept voturile lui Carson în Iowa ar putea totuși să-l saboteze. Cruz ar fi fost într-o poziție mai bună dacă, având relații prietenoase cu Carson, ar fi putut să-l convină pe acesta să își suspende campania și să îl susțină pe el în cursa pentru președinție.

Chris Christie

Chris Christie

Chris Christie a fost procurorul federal al statului New Jersey între 2002 și 2008 și voia ca toată lumea să știe acest lucru. Cei mai mulți votanți îl cunosc pe Christie ca guvernatorul statului New Jersey, dar în contextul atentatelor din Paris și San Bernardino și al temerilor multor americani față de o posibilă repetare a acestor atentate în alte orașe, Christie a încercat să se prezinte ca fiind cel mai bun candidat în lupta împotriva terorismului. Deși principalele sale activități din acea perioadă erau legate de investigarea activităților criminale, Christie a vorbit mult despre experiența sa în lupta terorismului. Cu o performanță foarte bună în dezbateri (inițial, Christie participase în dezbaterea secundară din cauza cifrelor sale scăzute din sondaje), Christie a încercat să se prezinte și ca un unificator care poate realiza lucruri concrete, dând exemplul său, de guvernator al unui stat albastru, cu un legislativ controlat de democrați.

Dar Christie, a cărui campanie fusese anticipată cu câțiva ani în urmă, intrase în această cursă cu unele răni deschise, câțiva subalterni ai săi fiind judecați pentru închiderea ilegală a unui pod, în încercarea de a pedepsi un primar democrat care nu l-a susținut pe Christie. Guvernatorul a negat orice implicare, dar subiectul a fost readus și într-o dezbatere recentă. Totuși, principala problemă a lui Christie a rămas faptul că a încercat să se prezinte ca fiind un candidat capabil să ajungă la compromisuri și să negocieze cu democrații într-un an în care alegătorii republicani resping cu înverșunare o asemenea poziție (în 2012, înaintea alegerilor din luna noiembrie și după uraganul Sandy care a devastat New Jersey-ul, Chris Christie i-a mulțumit lui Obama pentru sprijinul guvernului federal și a fost pozat salutându-l punând mâna pe umărul acestuia; dreapta republicană l-a criticat pentru felicitările aduse contracandidatului înaintea alegerilor, acuzându-l că a sabotat campania lui Mitt Romney; subiectul a revenit și în această campanie, Christie negând cu înverșunare că l-ar fi îmbrățișat pe Obama).

Chris Christie a adus mereu în discuție experiența sa executivă, criticându-i pe Rubio și Cruz pentru faptul că parlamentarii nu fac decât să vorbească, fără a fi trași la răspundere pentru activitatea lor. În schimb, în postura de guvernator, Christie a subliniat că a fost mereu tras la răspundere, el realizând lucruri concrete. Asemenea lui Bush și lui Kasich, Christie și-a concentrat campania în New Hampshire, unde mesajul său mai moderat și mai conciliant are o rezonanță mai mare. Victoria sa din dezbaterea de dinaintea alegerilor din New Hampshire nu i-a adus însă niciun beneficiu, în ciuda faptului că l-a sabotat pe Marco Rubio. Christie s-a plasat pe locul șase, în spatele tuturor contracandidaților principali. A doua zi după această înfrângere au apărut informații că acesta ar putea să-și suspende campania electorală, fapt confirmat mai apoi de guvernator.

Încă dinainte de New Hampshire era clar că Chris Christie are nevoie de câteva victorii, cât mai curând. Christie era conștient de faptul că Rubio este principalul pericol la adresa sa, dovadă fiind atacul fulgerător pe care l-a avut asupra senatorului din Florida în ultima dezbatere dinainte de alegerile din New Hampshire. Întrucât calendarul electoral va include state conservatoare, eșecul din New Hampshire a blocat drumul lui Christie către Casa Albă. Retragerea sa era predictibilă, iar simpatizanții săi se vor împărți probabil între Rubio, Bush și Kasich. Totuși, va fi interesat de urmărit care va fi candidatul pe care Christie va hotărî să îl susțină. Ar fi greu de crezut că după ce l-a criticat atât de mult, Christie va ajunge să îl susțină pe Rubio. Astfel, cel mai probabil, Christie se va îndrepta spre un candidat cu experiență asemănătoare cu a sa, un guvernator: John Kasich sau Jeb Bush.

Carly Fiorina

Carly Fiorina

Singura femeie înscrisă în cursa republicană, Carly Fiorina a deținut în trecut funcția de director executiv al companiei HP. După ce a părăsit HP, a încercat să devină senatoare de California, dar eșecul în acea cursă a păstrat-o în afara politicii. Din această postură de om de afaceri, din afara sistemului politic, Fiorina a sperat că va putea atrage simpatia alegătorilor republicani. Momentul ei de glorie a venit în urma primei dezbateri televizate, la care a fost repartizată în cadrul dezbaterii secundare. Ea a dominat acea dezbatere, iar prestația ei a avut un impact asupra sondajelor, ea reușind să urce în topul principalilor candidați. Dar, deși a fost mai apoi invitată în cadrul dezbaterilor principale, Fiorina nu a reușit să își mențină simpatizanții și a revenit în rândul candidaților de sub 5%.

Deși a fost singura femeie înscrisă în aglomerata cursă republicană, Carly nu și-a definitivat o platformă care să atragă voturile alegătorilor de sex feminin. Majoritatea pozițiilor sale în domeniul politicilor sociale sunt asemănătoare tuturor celorlalți candidați. Uneori, ea chiar a ieșit în evidență pentru opoziția față de avorturi, democrații criticându-i declarațiile mincinoase dintr-o dezbatere și reafirmate mai apoi. Fiorina și-a făcut și un obicei din a o critica cu înverșunare pe Hillary Clinton, foarte populară în rândul electoratului feminin. Ținând cont de lipsa unor politici care să obțină votul femeilor, Fiorina și-a pierdut poate principala caracteristică ce ar fi putut să o scoată în evidență în cadrul acestei curse aglomerate. Ținând cont și de marea problemă pe care Partidul Republican o are în rândul electoratului feminin, o astfel de platformă ar fi fost utilă partidului, deși probabil ar fi ridicat unele dificultăți pentru Fiorina în cadrul unor alegeri primare dominate de bărbați.

Carly Fiorina a încercat să se concentreze pe cariera ei în afaceri, vorbind de ascensiunea ei de la secretară la CEO. Dar ea nu a avut mare succes cu această tactică. Imediat după ce a început să crească în sondaje (de la o medie în sondaje de 30% la 4% pentru Donald Trump, Fiorina a reușit să crească la 11%, în timp ce Trump coborâse la 23%, în luna septembrie), a devenit ținta lui Donald Trump, celălalt afacerist republican. Trump a acuzat-o că a fost un CEO foarte prost, care a afectat compania HP, ce încă mai suferă de pe urma deciziilor luate de aceasta (în timpul în care Fiorina a fost CEO, HP a fuzionat cu Compaq, o decizie mult criticată ulterior, din cauza stării proaste a companiei Compaq). Fiorina a încercat să își apere rezultatele, susținând că a fost demisă nu din cauza performanțelor proaste ale companiei, ci din cauza disputelor pe care le-a avut cu consiliul director. Din păcate pentru ea însă, Fiorina nu a reușit să-și creeze aceeași imagine de bun manager precum Donald Trump, iar încetul cu încetul și-a pierdut cifrele pozitive din sondaje.

Fiorina a încercat să iasă în evidență și demonstrând o înțelegere mai bună a problemelor internaționale în primele dezbateri televizate. Acest lucru a ajutat-o în sondaje, dar pozițiile ei nu au ieșit în evidență față de cele ale contracandidaților ei.

Carly Fiorina ieșise din lumina reflectoarelor dinainte de alegerile din New Hampshire. Ea a criticat faptul că nu a fost inclusă în dezbaterea dinainte de votul din New Hampshire, consierând gestul o încercare a partidului și a presei de a o sabota. În urma rezultatului slab de aici, Fiorina a decis să nu mai are o șansă reală de a câștiga nominalizarea partidului și și-a suspendat campania. Rămâne însă de văzut pe cine va hotărî aceasta să susțină dintre candidații rămași în cursă.

Partidul Democrat

Hillary Clinton

Hillary Clinton

La începutul anului 2013 s-a înființat o organizație politică (de tipul Super PAC – Political action committee; organizații care obțin donații și au dreptul să susțină un candidat, fără a se coordona însă cu campania oficială a acestuia) intitulată Ready for Hillary. Scopul ei era să pregătească terenul pentru o viitoare candidatură la președinție a lui Hillary Clinton, fosta secretară de stat a SUA, fostă senatoare și fostă primă-doamnă în anii ’90. Întreg partidul o aștepta pe Clinton.

După ce a pierdut alegerile preliminare în fața lui Obama în 2008, Hillary Clinton s-a mulțumit cu funcția de secretar de stat, pentru un mandat de patru ani. Odată ce a părăsit acea funcție, întreg Partidul Democrat s-a așteptat ca aceasta să candideze din nou în 2016. Pașii făcuți de Clinton, precum lansarea unei cărți, păreau a indica acest parcurs ulterior. Hillary Clinton și-a anunțat intrarea în campania prezidențială printr-un clip publicat pe Youtube, în luna aprilie 2015. Întreg partidul o aștepta și se aștepta ca această campanie preliminară să fie doar o joacă pentru Clinton. Dar lucrurile aveau să se schimbe.

Încă de la început, Clinton a decis să pășească prudent. Conștientă fiind că America nu îndrăgește dinastiile politice, ea a ales să își organizeze campania sub numele extrem de cunoscut de Hillary, lăsând în urmă numele de Clinton (decizia este foarte asemănătoare cu cea a lui Jeb Bush, o dovadă că amândoi candidații doresc să profite de rețelele create deja în cadrul elitelor de partid, dar sunt conștienți că afilierea lor cu foști președinți nu este văzută bine de publicul votant). Imediat după anunțarea candidaturii, au apărut multe dezbateri despre logoul campaniei lui Hillary, care nu părea a fi foarte inspirat. Oricât de mult s-ar fi zbătut Hillary, ea nu putea scăpa de controverse, care aduceau aminte de eșecul din 2008.

Aura de invincibilitate nu i-a fost de folos. Această aură a reușit să prevină intrarea în alegeri a unor nume grele precum Joe Biden (care a reflectat mult timp la o asemenea decizie, dar a hotărât până la urmă să îi lase calea liberă lui Clinton, conștient fiind că aceasta și-a construit deja o rețea și o campanie puternică, iar vicepreședintelui i-ar fi fost dificil să mai recupereze decalajul), dar a creat și destulă opoziție în cadrul votanților democrați. Clinton este asociată trecutului, elitei partidului și centrismului. Ea a tot încercat pe parcursul campaniei să arate că este suficient de progresistă pentru a fi purtătorul de stindard al partidului în aceste alegeri. Dar lui Hillary îi scăpa elementul „cool”, care îl propagase către nominalizare pe Barack Obama în 2008. În mod complet neașteptat, acel element avea să fie preluat de un senator de 74 de ani, care se autodeclara ca fiind un socialist democrat. Iar Hillary a ajuns să se confrunte cu o campanie serioasă, iar apropiații ei au început să aibă emoții și să se teamă de repetarea scenariului din 2008, când încetul cu încetul campania contracandidatului ei a prins având și a devenit de neoprit.

Hillary a pornit cu un avantaj enorm, atât din punct de vedere financiar, cât și din cel al rețelei sale. În semestrul al doilea al anului 2015 (primul în care atât Hillary Clinton cât și Bernie Sanders au declarat veniturile încasate) campania lui Hillary primise 47 de milioane de dolari, față de numai 15 milioane de dolari adunate de Bernie Sanders. Așa cum fusese ilustrat în introducerea articolului, un rol important în procesul de nominalizarea al Partidului Democrat îl au superdelegații. Până acum, scorul în cadrul personalităților importante ale partidului care au ales un candidat este de 355 la 14 pentru Hillary Clinton. Au rămas doar 341 de superdelegați care nu și-au exprimat opțiunea, deci Hillary va obține o victorie importantă pe acest segment. Dar ea făcuse același lucru și în 2008, fără succes însă. Ca și atunci, susținerea elitei s-ar putea să nu însemne în mod automat și susținerea publicului. În New Hampshire, atât guvernatorul, cât și senatorul democrat al statului își declaraseră susținerea pentru Hillary. Sanders a câștigat însă cu aproximativ 60% la 40%, câștigând aproape 85% din votul tinerilor cu vârsta între 18 și 29 de ani. În rândul fetelor tinere, din aceeași categorie de vârstă, Sanders a câștigat 82% dintre voturi, o înfrângere incredibilă pentru cea care ar putea deveni prima femeie președinte din istoria Statelor Unite și cea care a făcut tot posibilul să atragă votul femeilor, vorbind despre lupta sa de decenii pentru drepturi egale între femei și bărbați. Victoria este cu atât mai impresionată cu cât principalul subiect abordat de campania lui Sanders este lupta împotriva inegalității, Hillary vorbind însă mai pe larg și despre problemele cu care se confruntă femeile, de la salarii inegale, la interzicerea avorturilor.

Hillary are însă un avantaj respectabil în cadrul segmentelor alegătorilor de etnie afro-americană și latină. Cum acestea grupuri nu sunt foarte reprezentative pentru Iowa sau New Hampshire, ea ar trebui să obțină rezultate mai bune în statele ce vor urma, mai ales în statele sudice din Super Tuesday, state care sunt și mai conservatoare. Hillary Clinton are nevoie de victorii în Nevada și South Carolina și de cât mai multe rezultate pozitive în luna martie, pentru a obține un avans considerabil în fața lui Bernie Sanders înaintea unor state precum California, care vor vota mai târziu în campanie.

Legat de politici, pe plan intern, Hillary Clinton încearcă să se poziționeze ca un candidat progresist care reușește să implementeze politicile sale cu ajutorul negocierilor și compromisului. Ea evită să se caracterizeze ca fiind un politician centrist, fiind conștientă că are nevoie de susținerea liberalilor (în SUA, termenul de liberal este aplicat stângii politice) care gravitează către Sanders. Pe plan extern, Hillary s-a poziționat ca fiind liderul mai experimentat, fapt pe care Bernie Sanders nu l-a negat, deși recent acesta s-a plâns de modul în care sunt caracterizate cunoștințele sale de politică externă. Totuși, este ironic faptul că politica externă este exact domeniul în care republicanii o atacă cel mai mult pe Hillary, de la situația în care a ajuns Libia și atentatul din Benghazi din 2012, la acordul cu Iran și problema folosirii e-mail-ului personal de către Hillary Clinton pe vremea când era secretar de stat. Propunerile sale de politică externă sunt asemănătoare cu cele ale administrației Obama (un punct cheie care îi diferențiază este susținerea pentru Parteneriatul Trans-Pacific, un acord de liber schimb care implică 12 țări, inclusiv Japonia, Vietnam, Australia, Canada și Mexic. Hillary Clinton susținea acest acord pe vremea când era secretar de stat, dar în contextul unei campanii cu pronunțate accente liberale, Clinton a declarat că se opune versiunii finale a TPP) ieșind în evidență mai ales diferențele dintre Clinton și candidații republicani pe tema relațiilor cu Iran. Pe scurt, atât din punct de vedere al politicii interne, cât și din cel al politicii externe, Hillary Clinton s-a caracterizat ca fiind un urmaș al administrației Obama, subliniind faptul că ea nu dorește ca progresele realizate în acești șapte ani să fie pierdute.

Chiar dacă rezultatul alegerilor preliminare democrate este momentan greu de intuit, este clar că Hillary Clinton va lupta până la capăt. Este ultima ei șansă de a-și îndeplini visul de a deveni președinte, iar campania ei are și susținerea elitei, dar și suficiente fonduri pentru a continua până la convenția din iulie. Ceea ce ar fi trebuit să fie însă un simplu antrenament pentru alegerile generale a devenit o luptă pe viață și pe moarte în fața unui candidat complet neașteptat:

Bernie Sanders

Bernie Sanders

Atunci când Bernie Sanders, senator din Vermont, care se caracterizează ca fiind un socialist democrat (într-o țară în care a fi numit socialist este o jignire), și-a declarat intenția de a lupta pentru a devenit candidatul Partidului Democrat, aproape nimeni nu l-a luat în serios. Totul, de la vârsta sa, până la mesajul său, făceau improbabilă o victorie în fața lui Hillary Clinton. Dar Bernie Sanders a produs o surpriză la fel de mare precum candidatura lui Trump. La adunările sale electorale au participat zeci de mii de simpatizanți, un număr care umilea micile întâlniri organizate de Hillary Clinton. Mesajul său anti-Wall Street și împotriva inegalității, în creștere, din Statele Unite a devenit extrem de popular. Deși bătrân și membru al Congresului de peste 25 de ani, Bernie Sanders era văzut ca fiind schimbarea adevărată. Iar modul în care a reușit să îi atragă pe tineri l-a transformat și în candidatul „ cool” al campaniei. Feel the Bern a devenit mottoul neoficial al campaniei sale, imprimat pe orice, de la tricouri la lenjerie intimă. Bernie Sanders a prins repede avânt și a reușit să se apropie de Clinton din punct de vedere al donațiilor. Bernie a reușit să ajungă la borna de un milion de simpatizanți care au donat bani campaniei sale.

Din primul moment în care campania lui Sanders a prins având, acesta a fost criticat ca fiind prea liberal pentru a putea câștiga alegerile generale. Dar, în mod neașteptat, sondajele îl plasează pe Bernie Sanders destul de favorabil în fața unui republican. Sanders a reușit să atragă mulți alegători independenți, unii dintre aceștia detașați până acum de procesul politic. Alura de candidat anti-sistem l-a ajutat și pe Sanders, așa cum l-a ajutat și pe Trump sau Cruz. Mesajul acestuia este însă principalul său punct forte, inegalitatea fiind poate cel mai sensibil subiect al momentului în SUA. Și, deși Trump are la rândul său politici populiste, imaginea sa a fost profund afectată de comentariile sale rasiste sau sexiste. Sanders, în schimb, a evitat asemenea controverse, atacând numai băncile de pe Wall Street, pe care acesta dorește să le penalizeze pentru criza pe care au provocat-o în 2008. Este un mesaj cu o susținere largă în cadrul populației, în special în rândul tinerilor. Atenția pe care Sanders o acordă relației dintre politică și economie și critica adusă legilor electorale care permit contribuții nelimitate ale bogaților este și ea bine văzută de oamenii de rând, care se simt excluși de sistemul politic controlat de elitele economice. Populismul lui Sanders este însă nevoit să se confrunte cu realitățile sistemului politic al Statelor Unite, politicile propuse de acesta, precum un sistem de sănătate administrat de stat, fiind imposibil de implementat în contextul opoziției republicane. Aceste realități sunt cele la care Hillary Clinton încearcă să facă mereu referire, pentru a-l prezenta pe Sanders ca fiind un candidat căruia îi va fi imposibil să-și țină promisiunile. În ciuda acestui fapt, Sanders a crescut constat în sondajele naționale, ajungând la doar trei puncte procentuale în spatele lui Hillary Clinton, care deține 48% din preferințele votanților democrați. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că un segment important al publicului democrat și aproape jumătate dintre independenți nu sunt încă familiarizați cu candidatura lui Bernie Sanders. Cu câteva luni în urmă, diferența dintre Clinton și Sanders era de peste 20 de puncte procentuale, în favoarea lui Hillary.

O parte a ascensiunii fulminante a lui Bernie Sanders poate fi explicată prin politicile sale populiste și prin atenția pe care publicul democrat o acordă problemei inegalității. Dar un rol important îl joacă și opoziția față de Hillary Clinton. Așa cum, în urmă cu opt ani, această opoziție s-a coagulat în jurul lui Barack Obama, astăzi ea se coagulează în jurul lui Bernie Sanders. Tinerii pe care Obama îi curtase sunt astăzi în terenul lui Bernie. Problema lui Hillary Clinton rămâne faptul că este văzută ca fiind prea centristă, prea apropiată de Wall-Street (cel mai recent subiect care îi pune probleme lui Clinton este cel al discursurilor susținute de aceasta în ultimii ani în fața angajaților Goldman Sachs, pentru care a primit 600.000 de dolari) și ca fiind de prea mult timp parte a elitei Partidului Democrat. Clinton nu este văzută ca fiind persoana care să aducă schimbare, de către un public care s-a plictisit de un sistem politic pe care îl consideră ineficient și deservit intereselor economice ale bogaților.

Politicile lui Sanders ridică însă mai multe semne de întrebare, decât oferă soluții. Calculele economice aferente propunerilor sale sunt destul de complicate, fiind necesare multe noi taxe pentru a putea plăti programele pe care Sanders dorește să le implementeze. Unele calcule sugerează că ar fi necesare venituri noi de 18 trilioane de dolari în următorii 10 ani pentru a finanța asemenea propuneri. Noile taxe pe care Sanders dorește să le implementeze ar putea colecta venituri de până la 13,6 trilioane de dolari, dar nu este clar dacă rata pe care acesta o propune pentru cei care au venituri anuale de peste 10 milioane de dolari, care ar putea ajunge la aproape 75%, nu ar scădea de fapt veniturile, din cauza faptului că ar descuraja activitatea economică. Rămân astfel multe necunoscute legate de viabilitatea acestor propuneri. Dar poate singura certitudine este că multe dintre aceste politici nu ar putea fi implementate din cauza opoziției republicane, care încă se luptă cu politica de sănătate a președintelui Obama, fiecare candidat republican promițând că va retrage această politică din prima zi de mandat. Pe plan extern, Sanders dorește să evite cu orice preț implicarea militară a Statelor Unite în alte conflicte, aducând mereu aminte alegătorilor că el a votat împotriva războiului din Irak din 2003, în opoziție față de Hillary Clinton, care regretă și acum, la fel ca în 2008, susținerea acordată acelui război inițiat de administrația Bush. Sanders se opune și el acordului TPP, susținând că toate aceste acorduri de liber schimb nu fac decât să îi afecteze negativ pe muncitorii americani, care trebuie să intre în competiție cu muncitorii mult mai slab plătiți din alte țări. În viziunea lui Sanders, aceasta este o misiune imposibilă, iar SUA va pierde slujbe din cauza relocalizării producției către alte state.

Încetul cu încetul, Bernie Sanders a reușit să transforme campania sa într-o adevărată amenințare pentru Hillary Clinton. Astăzi, Sanders nu mai este candidatul care nu are nicio șansă, iar posibilitatea ca el să fie candidatul la președinție al Partidului Democrat a devenit reală. Este o situație unică pentru ambele partide fiindcă este posibil ca alegerile din luna noiembrie să se desfășoare între Bernie Sanders și Donald Trump. Principala problemă a lui Sanders rămâne însă lipsa de susținere a minorităților etnice din Statele Unite, fără de care îi va fi dificil, dacă nu chiar imposibil, să o învingă pe Hillary Clinton. Dar aproape sigur, Sanders nu se va da nici el bătut până la convenție, fiind deci o cursă la fel de lungă și pentru Partidul Democrat.

Cum va evolua cursa electorală?

Până acum, alegerile preliminare din ambele partide nu au respectat niciun tipar din cele prezise. Hillary Clinton a ajuns să ducă o luptă dificilă în fața unui politician considerat înainte ca fiind prea liberal pentru a fi luat în serios, iar în Partidul Republican, elita privește cum candidații ei sunt masacrați de un om de afaceri și de televiziune și de un senator pe care aproape toți colegii săi îl displac. Jeb Bush a părut la un moment aproape învins, iar Marco Rubio, speranța partidului, a început și el să se clatine. În acest moment, este aproape imposibil de prezis cine vor fi cei doi candidați ce se vor lupta în noiembrie.

Scenariul care este cel mai îndrăgit de mass-media în cursa republicană este o luptă între Cruz, reprezentantul dreptei religioase și conservatoare și Rubio, reprezentantul elitei. Dar presa prezise ieșirea din cursă a lui Trump încă de când acesta și-a anunțat campania. Și totuși, Trump nu este doar în cursă, ci și pe primul loc. Sondajele din South Carolina (un stat care acordă toți delegații câștigătorului) îl plasează și acolo ca favorit. Ce l-ar putea opri pe Donald Trump? Super Tuesday va fi probabil disputată în principal de Trump și Cruz, iar spre deosebire de acum patru ani, în această zi vor vota state mai conservatoare și vor fi în joc mai mulți delegați, aproape un sfert din total. Partidul Republican spera, atunci când a gândit calendarul electoral, că va reuși astfel să scurteze lupta electorală, astfel încât un candidat clar să apară încă din luna martie și să aibă timp să își organizeze campania pentru noiembrie. Dar elita republicană nu se aștepta ca în acest moment al cursei, favorit să fie un om din afara partidului. Singura veste bună este că statele din Super Tuesday vor acorda delegații proporțional cu rezultatul votului, astfel încât și Rubio, Bush sau Kasich ar putea obține câțiva delegați. De la sfârșitul lunii martie, vor începe însă să voteze statele care acordă toți delegații câștigătorului, începând cu Florida. Votul de pe 15 martie va fi vital pentru Rubio și Bush, pentru oricare dintre aceștia fiind umilitor să piardă votul de acasă. Dar și acolo Trump se află momentan pe primul loc, cu aproape 40% dintre voturi. Este greu de spus ce vor face cei doi dacă Trump va câștiga Florida. Partidul Republican trebuie să înceapă deci să se confrunte cu posibilitatea ca Donald Trump să fie candidatul său. Iar sondajele de acum nu îi acordă acestuia foarte multe șanse în noiembrie.

De partea cealaltă, Hillary Clinton rămâne totuși favorita, datorită susținerii pe care o are din partea elitei și datorită susținerii minorităților. Dar avântul lui Bernie Sanders este extrem de amenințător. Dacă Sanders își va continua ascensiunea, Clinton s-ar putea vedea într-o situație identică cu cea din 2008. Într-un asemenea caz, singura speranță a Partidului Democrat este că Sanders s-ar putea să îl confrunte pe Trump, având astfel șanse reale de a deveni președinte. Dar nu este clar cât de benefic ar fi acest lucru pentru State Unite. Indiferent dacă este vorba de Sanders sau Trump, un președinte plasat așa departe de centrul politic ar crește exponențial tensiunile interne din Statele Unite, iar lupta dintre Casa Albă și Congres, în cazul în care acestea nu ar fi câștigate de același partid, ar paraliza sistemul politic american. Tocmai de aceea, s-ar putea să apară și o altă surpriză: candidatura unui independent care să țintească centrul, Michael Bloomberg, miliardarul cu o avere de aproape 40 de miliarde de dolari.

Fostul primar al New-Yorkului, care câștigase funcția pe vremea când era membru al Partidului Republican, este acum independent. Unele dintre politicile sale, precum cele din domeniul imigrației, legate de problema avorturilor sau susținerea introducerii unele restricții asupra achiziționării de arme îl plasează aproape de gândirea democrată. Pentru prima dată, Bloomberg ia în serios posibilitatea de a candidat ca independent. Având suficienți bani, fiind cunoscut la nivel național și la nivelul elitei economice și politice, Bloomberg ar putea complica orice calcule pentru luna noiembrie. Probabil acesta va decide să candideze dacă se prefigurează posibilitatea ca oricare dintre cele două partide să nominalizeze un candidat distanțat de centrul politic. Și nu trebuie ignorată nici posibilitatea unei candidaturi independente a unui pierzător. Trump a declarat în trecut că ar putea candida ca independent dacă pierde alegerile preliminare republicane, iar Sanders a candidat în trecut la funcția de parlamentar ca independent, atât el, cât și candidatul democrat pierzând în fața unui republican, din cauza împărțirii electoratului între aceștia (Sanders a declarat cu câteva luni în urmă că nu va candida ca independent în alegerile prezidențiale).

Peisajul politic american este extrem de complicat și foarte polarizat. Ambele partide au un candidat puternic căruia în urmă cu șase luni nu i se acorda nicio șansă. Iar candidații susținuți de elita ambelor partide au întâmpinat probleme serioase. Partidul Democrat este totuși într-o situație mai bună decât cel Republican, deși este clar că ambele curse electorale vor fi lungi și pline de surprize. Un lucru este însă sigur: 2016 este anul candidaților anti-sistem, iar elitele ambelor partide au început să tremure.

Despre autor:

Andrei Lungu is president of RISAP. His research interests include China's foreign policy and its domestic politics, Sino-American relations and the balance of power in the Asia-Pacific.

Comenteaza